Rolul si impactul parteneriatului public privat in educatie (posibila metoda de reducere a somajului in randul tinerilor)

SCPA Ceparu si Irimia

Implicarea sectorului privat in educatie a crescut simtitor in ultimele doua decenii, ajutand atat familiile cu un venit ridicat, cat si pe cele cu venituri modeste. Desi guvernele raman principalii finantatori ai sistemului de invatamant, cel putin la nivel de educatie primara si secundara, in foarte multe tari (in special pe continentul american, Asia, dar si Europa), actori din mediul privat au devenit importanti furnizori de servicii educationale.

In cele mai multe parteneriate cu sectorul privat, se contracteaza servicii ce au ca obiect formarea profesorilor, managementul si dezvoltarea de programe scolare sau standarde ocupationale. Nu sunt putine nici parteneriatele care vizeaza managementul unor centre de invatamant, oferirea unor servicii de invatamant sau specializare pentru anumite grupuri de studenti, pe baza unor burse, imprumuturi sau vouchere.

Exista anumite tari care fac o distinctie clara intre rolul sectorului public ca finanatator al sistemului de invatamant si rolul sau de furnizor de educatie. Un exemplu elocvent este cel al Olandei, unde toate institutiile de invatamant sunt finantate din bani publici, inclusiv scolile si universitatile private, unde studiaza peste doua treimi din totalul studentilor/elevilor. In alte state, sectorul privat joaca un rol foarte important in educatie, dar guvernul finanteaza doar un anumit numar de studenti care sunt scolarizati in institutii private (ex. Chile).

Din analiza efectuata de experti ai Bancii Mondiale asupra diferitelor forme de parteneriate in domeniul educational existente la nivel mondial, s-au stabilit cinci tipuri de contracte care sunt operabile in acest domeniu si care pot avea ca obiect:

1. Servicii de management, de specializare si de sprijin logistic, care pot include: managementul institutiilor de invatamant (financiar si al resurselor umane), suport logistic (transport si hrana pentru elevi/studenti), servicii de specializare (formarea profesorilor, dezvoltarea de programe scolare, crearea si tiparirea de manuale scolare, certificarea calitatii etc.);

2. Servicii operationale ce presupun scolarizarea studentilor/elevilor, managementul financiar si al resurselor umane, specializari si mentenanta infrastructurii de invatamant (cladiri, sali de clasa, amfiteatre, laboratoare etc.);

3. Servicii de educatie care presupun scolarizarea studentilor/elevilor in institutii de invatamant private, plata taxelor fiind asigurata de catre stat;

4. Servicii de constructie, amenajare si intretinere spatii de invatamant;

5. Servicii de constructie, amenajare si intretinere spatii de invatamant coroborate cu servicii de scolarizare/specializare oferite in spatiile respective.

Din experienta europeana poate fi mentionat exemplul Marii Britanii (una dintre tarile recunoscute ca avand cel mai ridicat nivel al serviciilor oferite in domeniul educatiei) unde parteneriatul public privat a fost utilizat pentru a flexibiliza si a dezvolta, intr-un timp foarte scurt, sistemul educational.

Intr-un prim caz, institutiile de invatamant sunt partial finantate de un partener privat (care poate fi ONG, companie, entitate religioasa etc.) ce are dreptul sa numeasca directorul acestora. Partenerul privat furnizeaza 10% din costurile necesare pentru functionarea institutiei de invatamant, iar guvernul asigura restul de 90%. Costurile operationale sunt, in general, suportate de bugetul de stat. Partenerul privat plateste salariile directorului, ale profesorilor si ale personalului asimilat, ceea ce asigura conditii flexibile de plata si de munca pentru personalul didactic. In aceste conditii, statul are rolul de a monitoriza si evalua calitatea serviciilor oferite de institutia de invatamant finantata in parteneriat. Avantajul acestui tip de parteneriat consta in flexibilizarea si continua specializarea a resursei umane din domeniul didactic, precum si profesionalizarea actului de management in educatie.

Intr-o alta situatie, sectorul privat isi asuma cea mai mare parte din costurile de functionare ale institutiei de invatamant (proiectare, constructie, dotare tehnica, finantare si intretinere), iar profesorii sunt angajati si platiti de catre stat. In acest caz, intre partenerul privat si guvern se incheie un contract cu o durata de 30 de ani,timp in care primul este platit anual de catre stat, pe baza unor criterii de performanta. Acest gen de parteneriat are ca scop dezvoltarea rapida a infrastructurii educationale.

Se estimeaza ca numarul unor astfel de parteneriate intre sectorul public si cel privat va continua sa creasca in viitor, inclusiv in tarile cu un sistem de educatie clasic, unde statul are rolul dominant in proiectare si sustinerea procesului de invatamant, mai ales ca urmare a lipsei de comunicare intre sectorul privat, principalul beneficiar al produsului sistemului educational (cel care angajeaza absolventul sistemului de invatamant), si sectorul public. Aceasta lipsa de comunicare/colaborare a condus la imposibilitatea incorporarii imediate a proaspatului absolvent in procesul de productie (angajatorii care se plang de lipsa unor cunostinte practice a absolventilor).

In aceste conditii, statul se va simti obligat sa includa sectorul privat in actul de mamagement al sistemului educational, pentru ca acesta sa il poata adapta la nevoile sale reale, ceea ce ar conduce, implicit, la o absorbtie mult mai mare a absolventilor de catre piata de munca (ce apartine in mare parte sectorului privat) si reducerea somajului in randul tinerilor cu varsta de pana in 35 de ani.

]]>