Corneliu Burada-Parteneriat Public Privat [Compatibility Mode]]]>
Legea Parteneriatului Public-Privat a fost promulgata
Decretul nr. 936/2010, proiect care, astfel, a devenit Legea nr.178 din data de 01 octombrie 2010. Se preconizeaza ca legea va intra in vigoare dupa data de 1 noiembrie 2010 (la 30 de zile de la publicare) si are ca obiect reglementarea modului de realizare a unui proiect de parteneriat public-privat, avand ca obiectiv public proiectarea, finantarea, constructia, reabilitarea, modernizarea, operarea, intretinerea, dezvoltarea si transferarea unui bun sau serviciu public. Noua lege prevede ca normele de aplicare vor fi publicate in termen de 30 de zile de la data intrarii in vigoare, respectiv in luna decembrie 2010. Parcursul legii Desi au existat suspiciuni privind sustinerea acestui proiect de Lege, atat Senatul cat si Camera Deputatilor au trecut legea cu doua voturi contra si patru abtineri. Astfel, in data de 23 iulie a.c., Presedintele Traian Basescu a trimis Parlamentului cererea de reexaminare a Legii parteneriatului public-privat, unul dintre principalele motive invocate fiind existenta unui act normativ in vigoare cu un continut mult mai cuprinzator decat legea transmisa spre promulgare si care respecta normele comunitare in domeniu. In documentul Administratiei Prezidentiale se mentiona faptul ca prin O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii, s-a avut in vedere crearea unui cadru normativ unitar in materie, fiind, totodata, transpuse in dreptul intern Directiva 2004/17/CE privind coordonarea procedurilor de achizitie aplicate de entitatile care opereaza in sectoarele apa, energie, transport si servicii postale si Directiva 2004/18/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achizitii publice de lucrari, de bunuri si de servicii. “In cazul contractelor ce intra sub incidenta celor doua directive, procedura de selectare a partenerului privat trebuie sa fie cea reglementata de acestea, pentru fiecare tip de contract in parte, astfel cum a fost transpusa prin O.U.G. nr. 34/2006. Din prevederile legii trimise spre promulgare, nu rezulta intr-un mod clar daca procedura derogatorie de la O.U.G. nr. 34/2006, reglementata de prezentul act normativ, pentru selectarea unui partener privat, in vederea unei cooperari de tip parteneriat public-privat, este utilizata numai in situatiile care nu intra sub incidenta directivelor amintite“. Inlocuirea licitatiei cu un proces de selectie si negociere a fost un alt motiv invocat de Presedinte pentru reexaminarea legii, considerand ca legea aflata la promulgare confera o larga putere discretionara partenerului public atat cu privire la criteriile de selectie aplicabile, cat si cu privire la aprecierea negocierilor. “Actul normativ in ansamblul sau se distanteaza de un mecanism de acordare a contractelor transparent si accesibil tuturor, incalcand astfel principiul nediscriminarii. Consideram necesara o transparenta totala a procedurilor, astfel incat sa se asigure o concurenta reala prin care sa se creeze conditii economice avantajoase pentru public.” Mentionam ca Legea a fost adoptata fara a tine cont de aceste precizari si critici formulate in cererea de reexaminare.]]>
Lucrari prezentate la prima conferinta Parteneriatul Public Privat – 28 septembrie 2010
Florin Irimia – Contractele de Parteneriat Public-Privat Livia Stan – Parteneriatul Public-Privat – o solutie a dezvoltarii infrastructurii locale Corneliu Rotaru – Contractele de Performanta Energetica– un nou model de PPP pentru proiectele de eficienta energetica Ashot Baghdasaryan – The PPP alternative in the public utilities – case of waste management project in Arges County Adrian Borotea – CEZ WIND PARK IN ROMANIA Fantanele and Cogealac Octavian Costescu – Studiu de caz Parcare supraterana in Parteneriat Public Privat]]>
Parteneriatului public-privat- o solutie viabila pentru atragerea fondurilor private in proiecte de infrastructura
Avocat Florin IRIMIA
Articol publicat in Revista Business Magazin
In prezent, provocarea Romaniei, dar si a tuturor statelor din lume, o reprezinta asigurarea unor servicii cat mai bune cetatenilor, in conditiile unui buget public din ce in ce mai limitat. Unul din instrumentele care pot raspunde unei astfel de provocari il reprezinta parteneriatul public-privat, alternativa realista la sistemul clasic de realizare a investitiilor prin contractele de achizitie publica.
Acest lucru este posibil datorita caracteristicii esentiale a contractului de parteneriat public-privat ce consta in modalitatea de finantare a investitiei, realizata in parte sau in totalitate de catre partenerul privat.
In mod traditional, autoritile publice finanteaza proiectele de investitii din veniturile realizate din colectarea taxelor si impozitelor sau din imprumuturi bancare. Insa, in ultima perioada, constrangerile bugetare, inerente crizei economice, determina orientarea catre finantarea privata a proiectelor publice.
Prin infuzia de capital privat se asigura posibilitatea demararii rapide a proiectelor, fara ca autoritatile publice sa fie nevoite sa astepte colectarea fondurilor necesare. Ca in orice afacere, partenerul privat realizeaza o investitie initiala, urmand sa o recupereze si sa realizeze profit ulterior, pe masura derularii parteneriatului.
Spre deosebire de contractele de achizitie publica clasice, unde finantarea este asigurata de autoritatea publica intr-un termen relativ scurt, in proiectele de PPP, investitia partenerului privat este una pe termen mediu si lung si trebuie asumata ca atare. Consideram ca aceasta caracteristica este de natura sa temepereze intentia operatorilor economici autohtoni de a se angaja in proiecte de parteneriat public-privat. Din fericire insa, exista si vor exista intotdeauna investitori care isi vor asuma acest “dezavantaj” al castigului pe termen lung.
Domeniile/sectoarele care atrag cele mai multe proiecte in regim public-privat
Datorita avantajelor incontestabile pe care le prezinta, parteneriatul public-privat este utilizat in numeroase domenii de activitate. Astfel, colaborari reusite intre autoritatile publice si operatorii economici, inclusiv in Romania, s-au realizat in urmatoarele sectoare:
– infrastructura: constructia de drumuri, cai ferate, porturi, aeroporturi, etc;
– utilitati publice: administrare retele de apa si canalizare, retele de iluminat public, statii de epurare a apei, retele de transport, etc;
– domeniul imobliar: constructia de birouri, locuinte, parcuri industriale, etc;
– programe sociale si de educatie: administrarea de inchisori, scoli, centre sociale, etc;
– protectia mediului: colectare, tratare, selectare, depozitare deseuri;
– sectorul energetic: centrale nucleare, hidrocentrale, centrale eoliene.
Precizez ca aceasta enumerare nu este exhaustiva, existand si alte domenii in care s-au realizat, sau este posibila realizarea de proiecte de parteneriat public-privat.
Indiferent de domeniu, singurul aspect care conteaza este viabilitatea proiectelor. Iar pentru ca aceasta viabilitate sa fie asigurata, este necesara analiza temeinica a oportunitatii si fezabilitatii proiectului, selectarea riguroasa a partenerului privat, stabilirea clara si eficienta a responsabilitatilor fiecarei parti si monitorizarea atenta a indeplinirii obligatiilor contractuale de catre cei doi parteneri.
Potentiale riscurile in derularea unui proiect de PPP si rolul avocatilor specializati in managementul acestor riscuri
Pe langa participarea partenerului privat la finantarea proiectelor de tip PPP, o alta caracteristica a acestei forme de colaborare o reprezinta impartirea riscurilor. Astfel, daca in contractele de achizitie publica, partenerul public isi asuma toate riscurile proiectului, in cazul PPP, o parte din acestea sunt preluate de catre partenerul privat, dupa regula conform careia riscurile sunt transferate catre partea care le poate gestiona cel mai bine.
Chiar si impartite, riscurile realizarii unui proiect de parteneriat public-privat exista si trebuie identificate si, pe cat posibil, evitate.
Astfel, este necesara o evaluare temeinica a riscurilor aferente proiectului precum si o repartizare a acesora in functie de capacitatea partilor de a le face fata.
Pentru realizarea acestor demersuri de prevenire si gestionare a riscurilor este insa nevoie de personal specializat, de echipe de experti in domeniul juridic, tehnic si economic.
Daca, in mod obisnuit, partenerul privat dispune de resursele umane necesare derularii unui proiect de tip PPP, nu acelasi lucru se poate afirma despre autoritatile publice. Astfel, este posibil ca partenerul public sa nu beneficieze de experienta unor consultanti specializati in domeniul PPP. In aceasta situatie, exista riscul ca partenerul privat sa impuna conditii dezavantajoase pentru partenerul public. Pentru a preveni aceasta situatie si a echilibra raportul de forte, autoritatile publice trebuie sa faca apel la angajarea unor experti externi cu experienta in derularea unor parteneriate public-private.
Printre acesti experti, se numara si avocatii a caror interventie este esentiala in verificarea conformitatii cu dispozitiile legale a tuturor operatiunilor efectuate in cadrul unui proiect de PPP.
Avocatii pot asigura asistenta juridica la intocmirea documentatiei de atribuire, pe parcursul procedurii de evaluare a ofertelor si de selectare a partenerului privat, la incheierea contractului si pe toata perioada de executare a acestuia.
Interventia avocatilor specializati in proiectele de parteneriat permite evitarea anumitor riscuri de natura juridica si gasirea unor solutii legale pentru gestionarea acestora. Spre exemplu, consultantii juridici pot contribui la crearea unor mecanisme de control a partenerului privat de catre partenerul public astfel incat sa fie protejate si respectate interesele cetatenilor si sa se asigure o calitate ridicata a serviciilor prestate acestora.
Importul de experienta europeana in proiectele de dezvoltare a infrastructurii prin parteneriate de tip public-privat
Parteneriatul public-privat si-a dovedit utilitatea in economiile tuturor statelor europene care l-au utilizat. Acest model de colaborare intre stat si privat a permis realizarea si administrarea eficienta de infrastructuri si servicii publice, eliberand temporar finantele publice limitate si compensand lipsa strategiilor economice in sectorul public. De asemenea, prin parteneriatele publice-private, s-a optimizat indeplinirea atributiilor publice, s-a realizat un raport optim intre calitate si randament si s-a ameliorat considerabil relationarea intre sectorul public si cel privat.
Si in tara noastra, autoritatile publice centrale si locale pot beneficia de aceste avantaje incontestabile pe care le prezinta parteneriatul public-privat. Pentru ca acest lucru sa se intample, este suficient sa ne inspiram din ceea ce au realizat celelalte tari europene.
Pe langa importul de experienta occidentala, va fi nevoie insa si de o puternica vointa politica, de implicare si de responsabilizare a tuturor actorilor care ar putea interveni in realizarea proiectelor de tip PPP. Suntem convinsi ca aceste ingrediente ale succesului vor fi folosite si de autoritatile publice din Romania, astfel incat parteneriatul public-privat sa devina un instrument privilegiat de dezvoltare economica.
]]>MASTER – SOCIETATI COMERCIALE, DREPTUL CONSUMATORULUI SI ARBITRAJ
prin trimiterea cv-ului la adresa de email – office@ceparu-irimia.ro cu mentiunea “pentru studiile de master 2010”.]]>
Noutati – Conferinta Internationala PARTENERIAT PUBLIC PRIVAT
Procedurile de atribuire a contractelor de achizitii publice pe rolul instantelor de judecata- studii de caz
Avocat Florin IRIMIA
Articol publicat in Revista de achizitii publice
Trebuie recunoscut faptul ca, urmare a experientei acumulate, Consiliul National de Solutionare a Contestatiilor (CNSC) emite in prezent decizii care, in mare parte, sunt fundamentate corect in fapt si in drept. Astfel, spre deosebire de multe instante de judecata care nu au dobandit inca suficienta experienta in solutionarea litigiilor in materie de achizitii publice, se poate sustine ca CNSC isi indeplineste rolul pentru care a fost creat, respectiv acela de organism specializat in solutionarea contestatiilor.
Dar cum orice regula are exceptiile sale, CNSC emite si numeroase decizii expuse criticilor. O posibila scuza a acestei situatii o reprezinta numarul important de contestatii pe care trebuie sa le solutioneze Consiliul si termenul scurt de solutionare impus de legiuitor. Exista insa situatii in care graba emiterii unei decizii nu se justifica, cu atat mai mult cu cat risca sa afecteze considerabil calitatea actului de justitie. Un exemplu relevant in acest sens il vom prezenta in randurile care urmeaza.
In fapt, o comuna a organizat o procedura de licitatie deschisa pentru atribuirea un contract de achizitie publica de lucrari.
Documentatia de atribuire a fost contestata de un operator economic care a criticat atat anumite cerinte minime de calificare cat si modalitatea de stabilire a factorilor de evaluare.
Avand in vedere dispozitiile art. 199 alin. (3) din OUG nr. 34/2006 care interzic modificarea factorilor de evaluare pe parcursul derularii procedurii de atribuire, contestatorul a solicitat anularea procedurii de atribuire, ca unica masura de remediere posibila.
In ziua imediat urmatoare depunerii contestatiei, autoritatea contractanta a comunicat CNSC si societatii contestatoare adoptarea anumitor masuri de remediere constand in eliminarea cerintelor minime de calificare contestate si in precizarea unei metodologii de punctare a factorilor de evaluare.
Dupa numai doua zile de la comunicarea acestor modificari ale documentatiei de atribuire, CNSC a respins contestatia formulata ca ramasa fara obiect. In motivarea deciziei, Consiliul retine lapidar ca prin masurile de remediere „necontestate” documentatia de atribuire a fost modificata, motiv pentru care contestatia depusa a ramas fara obiect.
Consideram ca prin aceasta decizie, Consiliul a incalcat principiul contradictorialitatii si al dreptului la aparare, astfel cum vom demonstra in continuare.
Potrivit art. 2563 din OUG nr. 34/2006, «După primirea unei contestaţii, autoritatea contractantă are dreptul de a adopta măsurile de remediere pe care le consideră necesare ca urmare a contestaţiei respective. Orice astfel de măsuri trebuie comunicate contestatorului, celorlalţi operatori economici implicaţi în procedura de atribuire, precum şi Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor sau primei instanţe de judecată, nu mai târziu de o zi lucrătoare de la data adoptării acestora.
(2) În situaţia în care contestatorul consideră că măsurile adoptate sunt suficiente pentru remedierea actelor invocate ca fiind nelegale, acesta va trimite Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor sau primei instanţe de judecată şi autorităţii contractante o notificare de renunţare la contestaţie. În acest caz, autoritatea contractantă nu mai are obligaţia de a comunica punctul său de vedere potrivit dispoziţiilor art. 274 ».
Din aceste dispozitii legale rezulta dreptul autoritatii contractante de a remedia, ca urmare a unei contestatii, actele atacate. In cazul in care aceste masuri sunt considerate ca fiind suficiente de catre contestator, acesta va transmite Consiliului si autoritatii contractante o cerere de renuntare la contestatie.
Prin urmare, numai in masura in care operatorul economic contestator este de acord cu masurile de remediere, acesta are dreptul de a renunta la cererile formulate in fata Consiliului sau a instantei de judecata.
In aceste conditii, in speta, Consiliul avea obligatia sa se asigure ca societatea contestatoare considera masurile de remediere adoptate de catre autoritatea contractanta ca fiind suficiente si sa verifice daca operatorul economic intentioneaza sa renunte la contestatie.
Insa, fara sa solicite opinia contestatorului cu privire la masurile de remediere adoptate, CNSC emite decizia atacata la mai putin de 3 zile dupa data depunerii contestatiei.
Procedand astfel, Consiliul a incalcat atat dispozitiile art. 2563 din OUG nr. 34/2006 sus-mentionate, cat si principiul contradictorialitatii si al dreptului la aparare. In aceste conditii, societatea contestatoare a fost privata de dreptul de a-si exprima pozitia in raport cu modificarile operate de autoritatea contractanta asupra documentatiei de atribuire.
Mai mult, desi nu trecusera decat 2 zile din momentul publicarii, Consiliului sustine in decizie ca masurile de remediere nu au fost contestate, motiv pentru care sunt valabile si lasa fara obiect contestatia. Prin aceasta afirmatie, CNSC ignora dispozitiile art. 256² din OUG nr. 34/2006 conform carora actele in cauza puteau fi contestate in termen de 5 zile de la data luarii la cunostinta, respectiv pana la o data ulterioara emiterii deciziei. Astfel, numai dupa expirarea termenului in cauza si dupa o prealabila verificare, Consiliul putea afirma ca masurile de remediere nu au fost contestate. De altfel, in chiar ziua emiterii deciziei, operatorul economic a contestat pe cale separata masurile adoptate de autoritatea contractanta.
Prin decizia emisa, Consiliul a respins contestatia pe baza de exceptie, fara sa puna in discutia niciunea dintre parti exceptia lipsei de obiect invocata din oficiu. In acest fel, CNSC a incalcat in mod flagrant principiul contradictorialitatii consacrat atat de dreptul comun (Codul de procedura civila) cat si de art. 269 din OUG nr. 34/2006.
Contradictorialitatea consta in posibilitatea conferita de lege partilor de a discuta si combate orice element de fapt si de drept al procesului civil. Acest principiu domina intreaga activitate de solutionare a litigiului.
Principiul contradictorialitatii impune cerinta ca nici o masura sa nu fie dispusa de instanta inainte ca aceasta sa fie pusa in discutia partilor.
Instanta trebuie sa asigure partilor posibilitatea de a-si sustine si argumenta dovezile, de a invoca probe, de a cunoaste dovezile solicitate de adversar, de a ridica si cunoaste exceptiile de procedura.
Orice exceptie invocata intrerupe, de regula, cercetarea fondului actiunii pana la rezolvarea sa. Astfel, art.137 alin.1 din Codul de procedura civila dispune ca:” instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura, precum si asupra celor de fond, care fac de prisos, in totul sau in parte, cercetarea in fond a pricinii”.
Prin urmare, dispozitiile procedurale de mai sus, obliga instanta ca, o data invocata o exceptie sa o solutioneze. De regula, aceasta trebuie rezolvata cu prioritate, inainte de a se intra in fondul cauzei sau imediat dupa invocarea ei.
Procedural, instanta in fata careia a fost ridicata o exceptie sau care ridica o exceptie din oficiu, in primul rand trebuie sa o aduca la cunostinta partilor din proces, caci efectele specifice admiterii exceptiilor fac din ele imprejurari esentiale pentru solutionarea pricinii.
Desi procedura de solutionare a contestatiilor este esentialmente scrisa, consideram ca acest aspect nu trebuie in niciun caz sa conduca la nesocotirea principiului contradictorialitatii.
Astfel, in speta, Consiliul avea obligatia sa puna in discutia partilor exceptia lipsei de obiect invocata din oficiu. Aceasta obligatie nu a fost insa respectata, fapt care a condus la incalcarea principiului contradictorialitatii si, implicit, la nesocotirea dreptului la aparare al societatii contestatoare.
Observam din prezentarea acestei spete ca, solutionarea cu celeritate a unei contestatii, desi benefica pentru derularea rapida a procedurii de atribuire, poate conduce la solutii care sunt in contradictie cu principiile de drept si regulile comune de procedura.
]]>Solutionarea contestatiilor in lumina noilor prevederi legale (II)
Avocat Florin IRIMIA
Articol publicat in Revista de achizitii publice
Am discutat in articolul anterior despre modalitatea de clacul a termenului de contestatie si despre introducerea unei “taxe” de solutionare a contestatiilor. In cele ce urmeaza, vom aborda o alta noutate ale carei consecinte grave nu au fost, foarte probabil, avute in vedere de legiuitor.
Posibilitatea incheierii contractului dupa emiterea deciziei CNSC sau a sentintei Tribunalului
Ca urmare a adoptarii OUG nr. 76/2010, autoritatea contractanta are dreptul de a incheia contractul de achizitie publica ulterior pronuntarii deciziei CNSC sau a hotararii prin care se solutioneaza contestatia in prima instanta.
In redactarea anterioara a OUG nr. 34/2006, se prevedea imposibilitatea incheierii contractului pana la solutionarea irevocabila a contestatiilor formulate impotriva procedurii de atribuire.
Noua masura, desi favorabila autoritatilor contractante si desfasurarii cu celeritate a procedurilor de atribuire, este de natura sa aduca atingere dreptului la aparare si ingradeste accesul la justitie al operatorilor economici.
Astfel, in situatia in care se va admite plangerea impotriva unei decizii CNSC sau recursul declarat impotriva hotararii Tribunalului care a solutionat contestatia in prima instanta, iar contractul de achizitie publica a fost deja incheiat, va fi imposibila adoptarea unor masuri de remediere eficiente.
Pentru a ilustra cat mai bine aceasta deficienta a noii masuri, va propun sa luam ca exemplu ipotetic contestatia depusa de un operator economic impotriva respingerii ofertei sale de participare la procedura de atribuire. Prin contestatie, acesta va solicita Consiliului sau Tribunalului reevaluarea ofertelor depuse, inclusiv a ofertei sale pe care o considera admisibila.
Sa presupunem ca aceasta contestatie va fi respinsa in prima instanta iar autoritatea contractanta va semna contractul de achizitie publica. Ulterior, ca urmare a admiterii recursului impotriva deciziei, respectiv a hotararii de respingere a contestatiei, Curtea de Apel va constata ca rezultatul procedurii de atribuire este nelegal. Avand insa in vedere ca, prin incheierea contractului, procedura de atribuire s-a finalizat, nu se va mai putea dispune insa reevaluarea ofertelor. In acest caz, contestatorul nu va mai avea deschisa decat calea solicitarii de despagubiri sau a anularii contractului, in conditiile restricitive prevazute de OUG nr. 34/2006.
In concluzie, introducerea dreptului de semnare a contractului dupa solutionarea contestatiei in prima instanta, conduce la imposibilitatea restabilirii legalitatii, in sensul dispunerii unor masuri de remediere eficiente.
O alta critica care poate fi formulata referitor la acesta modificare legislativa se refera la modalitatea in care aceasta a fost exprimata. Astfel, se mentioneaza ca « autoritatea contractantă are dreptul de a încheia contractul numai după pronunţarea deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor sau după pronunţarea hotărârii în primă instanţă, dar nu înainte de expirarea termenelor de aşteptare ».
Observam ca textul de lege face referire la momentul pronuntarii deciziei CNSC sau a hotararii primei instante, iar nu la momentul comunicarii acesteia. Aceasta exprimare este eronata, in masura in care data luarii la cunostinta a deciziei CNSC sau a hotararii de fond este data la care partile in litigiu receptioneaza decizia sau hotararea in cauza, data care nu corespunde cu momentul pronuntarii, existand un decalaj de timp (in special in cazul hotararilor judecatoresti).
In practica, daca in cazul hotararilor judecatoresti este posibila aflarea solutiei consultand condica sedintei de judecata (a doua zi de la pronuntare), in cazul deciziilor CNSC, continutul deciziei nu poate fi cunoscut decat in momentul comunicarii acesteia sau prin consultarea paginii de internet a Consiliului, exclusiv in prima zi a fiecarei sapatamani.
Prin urmare, s-ar impune reformularea textului de lege in sensul mentionarii posibilitatii de incheiere a contractului dupa luarea la cunostinta a deciziei CNSC sau a hotararii primei instante.
De asemenea, din continutul art. 256 indice 3 din OUG nr. 34/2006, astfel cum acesta a fost modificat, reiese ca autoritatea contractanta poate incheia contractul dupa respingerea contestatiei “dar nu inainte de expirarea termenelor de asteptare”. O intrebare fireasca pe care o formulam citind textul de lege este urmatoarea: cum se calculeaza aceste termene de asteptare? de la data pronuntarii deciziei CNSC sau a hotararii primei instante sau de la data comunicarii rezultatului procedurii?
Sa presupunem ca in data de 01.09.2010 a fost comunicat rezultatul procedurii de atribuire iar termenul de asteptare inainte de semnarea contractului de achizitie publica este de 6 zile. Impotriva acestui rezultat s-a formulat contestatie in data de 05.09.2010. In data de 20.09.2010, CNSC pronunta decizia de respingere a contestatiei, decizie comunicata autoritatii contractante in data de 22.09.2010. Intrebare : poate semna autoritatea contractanta contractul de achizitie publica cu ofertantul declarat castigator ?
Aplicand dispozitiile art. 205 din OUG nr. 34/2006, calculam termenul de asteptare de la momentul comunicarii rezultatului procedurii. In situatia in care nu s-ar fi depus contestatie (care suspenda incheierea contractului), termenul de asteptare ar fi expirat in data de 06.09.2010, in data de 07.09.2010 fiind posibila semnarea contractului de achizitie publica. Prin urmare, la data depunerii contestatiei (05.09.2010), mai ramasese o zi din termenul de asteptare. Daca adaugam aceasta zi la data de 20.09.2010 (data pronuntarii deciziei CNSC), rezulta ca termenul de asteptare se implineste in data de 21.09.2010. Prin urmare, in data de 22.09.2010 (data primirii deciziei CNSC), autoritatea contractanta poate incheia contractul de achiztie publica.
In situatia in care contestatorul a primit decizia CNSC in aceeasi zi cu autoritatea contractanta sau ulterior, acesta nu va mai avea nici macar timpul necesar pentru formularea unei cereri de supendare a procedurii de atribuire, pentru a evita incheierea contractului.
Oricum, chiar si in cazul in care termenul de asteptare ar fi mai lung (daca depunerea contestatiei are loc imediat dupa comunicarea rezultatului procedurii de atribuire), este putin probabil ca acesta sa fie suficient pentru obtinerea in instanta a unei deciziii de suspendare a procedurii de atribuire.
In aceste conditii in care este aproape imposibila evitarea incheierii contractului de achizitie publica, decizia CNSC sau a instantei de fond vor « pecetlui » rezultatul procedurii de atribuire, chiar si daca acesta este nelegal. Astfel, ofertantul care a formulat contestatie, se vede practic lipsit de un grad de jurisdictie in masura in care formularea recursului va avea ca unica finalitate pregatirea unei eventuale actiuni in despagubiri, fara posibilitatea reluarii procedurii de atribuire prin reevaluarea ofertelor.
Prin urmare, aplicarea noilor prevederi ale art. 256 indice 3 din OUG nr. 34/2006 poate conduce la imposibilitatea restabilirii legalitatii in situatia in care procedura de atribuire s-a desfasurat in mod necorespunzator, rezultatul acesteia ramanand valabil.
O alta consecinta negativa a posibilitatii incheierii contractului dupa solutionarea contestatiilor in prima instanta poate fi aceea a obligarii autoritataii contractante la plata de despagubiri catre ofertantul care era indreptatit sa obtina atribuirea contractului de achizitie publica. In aceasta situatie in care autoritatea contractanta va plati atat pretul contractului ofertantului declarat in mod nelegal castigator, cat si despagubiri ofertantului neindreptatit, este evindenta incalcarea flagranta a principiului utilizarii eficiente a fondurilor publice.
In concluzie, desi prin modificarea dispozitiilor art. 256 indice 3 din OUG nr. 34/2006, legiuitorul a urmarit urgentarea finalizarii procedurilor de atribuire, mijlocul ales nu este cel mai indicat, consecintele negative fiind mult mai grave decat beneficiul urmarit.
Este adevarat ca solutionarea irevocabila a litigiilor in materie de achizitii publice este de lunga durata si a condus in repetate randuri la intarzierea finalizarii unor investitii urgente si chiar la pierderea fondurilor (inclusiv europene) destinate acestora. Insa, evitarea acestor situatii s-ar fi realizat prin simpla aplicare a dispozitiilor OUG nr. 34/2006 referitoare la solutionarea cu celeritate a litigiilor in materie de achizitie publica.
In practica, desi sunt prevazute termene de judecata scurte, incarcatura instantelor de judecata nu permite respectarea acestora. Totusi, aceasta deficienta de organizare a sistemului judiciar romanesc nu trebuia in niciun caz remediata prin introducerea unor prevederi legale care aduc o grava atingere celor mai importante principii juridice : liberul acces la justitie, dreptul la un proces echitabil, dublul grad de jurisdictie.
]]>Conferinta Internationala PARTENERIAT PUBLIC PRIVAT
Societatea de Avocaţi Ceparu şi Irimia are deosebita plăcere de a găzdui prima ediţie a Conferinţei Internaţionale privind Parteneriatul Public-Privat, un eveniment ce se doreşte a deveni o tradiţie pentru România. Astfel, în data de 28 Septembrie 2010 la Hotel Radisson din Bucuresti, vom încerca să explorăm, împreună cu o serie de invitaţi de marcă din ţară şi din străinătate, oportunităţile de investiţii în regim de parteneriat public-privat şi potenţialul de creştere în domeniul finanţării proiectelor de infrastructură din România.
Evenimentul se doreşte o bună oportunitate de a analiza conceptul de parteneriat public privat din perspectivă strategică, tehnică, financiară şi juridică, în raport de ultimele evoluţii economice, dar, în acelaşi timp, şi de a identifica opţiunile concrete ale autorităţilor publice centrale şi locale de a dezvolta proiecte de acest tip, pe termen mediu şi lung.
Sunteţi invitat să participaţi activ la prezentările şi dezbaterile ce vor avea loc şi, în acest sens, vă transmitem Agenda preliminară a Conferinţei. Pentru informaţii suplimentare legate de această conferinţă, vă stăm la dispoziţie la tel: 021/313.14.46 sau pe adresa de e-mail: office@ceparu-irimia.ro. Vă rugăm să confirmaţi participarea la conferinţă până la data de 23.09.2010 (intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile).
Cu deosebită consideraţie,
Societatea de Avocaţi Ceparu şi Irimia
]]>
Parteneriatul public privat ca metoda de salvare a sistemului sanitar
SCPA Ceparu si Irimia
Parteneriatul Public Privat – modele de succes.
Evenimentele recente au demonstrat ca sistemul sanitar romanesc se afla intr-o stare grava de subfinantare, ceea ce a condus la scaderea calitatii serviciilor medicale furnizate populatiei asigurate, inclusiv la intamplari nefericite soldate cu victime, situatie imposibil de surmontat in actualul context economic. Criza financiara face ca investitiile din bani publici in sistemul sanitar sa fie reduse, daca nu chiar absente. Cu toate acestea, statul are obligatia de a furniza asiguratiilor serviciile la care acestia au dreptul conform legii. Intr-o asemenea conjunctura, singura solutie posibila care poate reabilita sistemul sanitar este reprezentata de parteneriatul public-privat (PPP) in domeniul serviciilor medicale.
Recunoscandu-si incapacitatea de a finanta si sustine sistemul medical public, statul roman trebuie sa admita ca are nevoie de parteneri din zona privata pentru a-si onora obligatiile fata de asigurati. Nu este o situatie noua. Inclusiv state din Uniunea Europeana cu o economie mult mai dezvoltata decat cea a Romaniei au fost puse, la un moment dat, in astfel de situatii, fiind la limita deciziei de a inchide anumite facilitati din sistemul sanitar. In final, solutia aleasa a fost externalizarea serviciilor imposibil de finantat de la bugetul de stat catre operatori privati, prin incheierea de parteneriate public-private, care au condus la relansarea unitatilor aflate in colaps si la continuarea furnizarii serviciilor ce se aflau in situatia de a fi abandonate.
In cele ce urmeaza vom prezenta trei modele europene de succes din sfera parteneriatului public privat in sanatate: Clinica Charité din Germania, spitalele Landeskrankenhaus Feldkirch, Hohenems si Bludenz din Austria si sistemul de spitale regionale din Portugalia.
SERVICII DE CATERING LA CLINICA CHARITÉ – GERMANIA
Partenerul public: Charité Campus Clinic Virchow
Partenerul privat: Zehnacker Catering
Obiectul parteneriatului: servicii de catering cu puncte de servire a alimentelor pe o raza de 3 km patrati, ce includ livrarea hranei catre pacienti si personal medical angajat, amenajarea unui restaurant, unei cafenele, unui bistro si unui kiosk, precum si organizarea unor evenimente.
Prezentare generala:
-
Nevoia stringenta de modernizare a serviciilor de catering de la Clinica Charité pentru satisfacerea standardelor europene de calitate si igiena impuse de Hazard Analysis Critical Control Point (HACCP);
-
Inexistenta unor investitii majore din anul 1970;
-
Clinica nu a putut aloca fondurile de investitii necesare;