Category: Articole

Articole scrise de experti in achizitii publice.

Posted on

Condiții restrictive impuse subcontractanților

Ecaterina Milica Dobrotă- vicepreședinte AEXA

 

În scopul reducerii riscul de neexecutare a contractului, uneori, autoritățile contractante includ în documentația de atribuire condiții ce se dovedesc, în fapt, a fi restrictive, cum ar fi limitarea subcontractării.

O modalitate de îngrădire constă în impunerea unei cote în subcontractare.

Deși legislația în domeniu nu conține nicio dispoziție privind dreptul autorității contractante de a impune un procent în subcontractare, o astfel de conduită poate fi acceptată doar dacă „nu împiedică interdicția sau restricționarea referitoare la utilizarea subcontractării pentru executarea părților esențiale ale unui contract, în special în cazul în care autoritatea contractantă nu a putut verifica abilitățile tehnice și economice ale subcontractanților, atunci când a examinat ofertele și a selectat oferta cea mai avantajoasă.”[1]

Pe de altă parte, dacă nu există nicio restricție în subcontractare, ofertantul are dreptul de a opta pentru executarea oricărei părți din contract prin intermediul unei terțe persoane[2] (subcontractantul poate interveni pentru 99,99% până la 0,01 din contract ?!, ofertantul rezervându-și pentru sine restul, de la 0,01 până la 99,99% ?!).

Referitor la părțile ce pot fi executate de un ofertant și de subcontractant, un răspuns găsim în Hotărârea CJUE -Cauza C-305/08[3]: “[…] normele comunitare nu impun ca persoana care încheie un contract cu o autoritate contractantă să fie în măsură să realizeze prestația convenită direct cu propriile resurse pentru a putea fi calificată drept executant de lucrări, și anume drept operator economic; este suficient ca aceasta să fie aptă să asigure realizarea prestației în cauză, furnizând garanțiile necesare în acest scop.”

Soluția dată de CJUE ar putea fi interpretată în sensul subcontractării executării efective a contractului, cum ar fi realizarea tuturor lucrărilor, ofertantul acționând doar ca un bun manager/antreprenor, care să gestioneze ducerea la îndeplinire a contractului, furnizând garanțiile necesare.

O altă variantă, prin care s-a limitat dreptul ofertantului de a subcontracta, a constat în impunerea încheierii unui acord de parteneriat cu entitățile ale căror capacități tehnice și profesionale le menționează ofertantul sau de a înființa împreună cu acestea o societate în nume colectiv și de a include în acordul de parteneriat o clauză potrivit căreia ofertantul și celelalte entități ar fi individual și solidar răspunzătoare de executarea contractului, independent de partea din contract pe care ofertantul intenționează să o subcontracteze.

Problematica expusă se regăsește într-o cauză recentă, având ca obiect o cerere de decizie preliminară, soluționată de CJUE în 4 iunie 2015, C‑234/14 Ostas celtnieks SIA împotriva Talsu novada pašvaldība, Iepirkumu uzraudzības birojs.

Talsu novada pašvaldība (autoritatea administrativă letonă din regiunea Talsi, denumită în continuare „autoritatea”) a inițiat procedura de cerere de ofertă pentru atribuirea unui contract de îmbunătățire a infrastructurii rutiere.

În caietul de sarcini, aprobat de autoritate în noiembrie 2011, la punctul 9.5 s-a prevăzut, printre altele, că, în situația în care un ofertant ar menționa capacitățile altor entități, acesta ar trebui, înainte de semnarea contractului, să încheie un acord de parteneriat cu aceste entități sau să înființeze o societate în nume colectiv. Acordul de parteneriat ar trebui, printre altele, să prevadă răspunderea individuală și solidară a ofertantului și a celorlalte entități.

Ostas a contestat la Oficiul de Supraveghere a Contractelor de Achiziții Publice (denumit în continuare „oficiul”) legalitatea mai multor condiții din caietul de sarcini, precum și cea de mai sus, de la pct. 9.5.

Prin decizia din februarie 2012, oficiul a respins obiecțiile Ostas în legătură și cu cele referitoare la pct. 9.5 din caietul de sarcini. Oficiul a reținut că, prin intermediul acestui punct, autoritatea contractantă a stabilit, de fapt, modalitatea în care adjudecatarul putea dovedi autorității contractante că va dispune de mijloacele necesare pe toată durata executării contractului.

Contestatorul a sesizat Administratīvā rajona tiesa (tribunalul administrativ regional, denumit în continuare “tribunal”) cu o acțiune în constatarea nelegalității parțiale a deciziei oficiului, cu privire la mai multe puncte și în special cu privire la pct. 9.5 din caietul de sarcini.

În mai 2013, tribunalul a stabilit că pct. 9.5 din caietul de sarcini era parțial nelegal.

Potrivit acestei instanțe, nu reiese nici din Legea letonă privind achizițiile publice, nici din Directiva 2004/18, că autoritatea contractantă poate impune unui ofertant o obligație de a și asuma un angajament de a încheia un acord de parteneriat cu alte entități ale căror capacități le menționează și că îi poate cere acestuia să încheie un astfel de contract sau să înființeze împreună cu entitățile respective o societate în nume colectiv.

Administratīvā rajona tiesa a precizat că un operator economic poate recurge la capacitățile altor entități, indiferent de natura juridică a relațiilor dintre acesta și respectivele entități.

Împotriva acestei decizii autoritatea și oficiul au declarat recursuri la instanța de trimitere, susținând că pct. 9.5 din caietul de sarcini este justificat în scopul reducerii riscului de neexecutare a contractului, întrucât, în lipsa unei obligații de a încheia un contract, autoritatea contractantă nu are posibilitatea să verifice că executarea contractului se va face în conformitate cu oferta depusă și că operatorii economici ale căror capacități sunt menționate de adjudecatar nu își vor retracta angajamentele.

Ținând cont de hotărârile anterioare ale CJUE, în ceea ce privește utilizarea capacităților altor entități în executarea contractului, instanța de trimitere a atras atenția asupra obligației autorității de  a verifica acestor capacități ale întreprinderilor subcontractante.

Totuși, instanța a apreciat că nu este clar lămurit aspectul dacă autoritatea contractantă poate decide că singurele proceduri autorizate pentru procurarea de capacități suplimentare constau în organizarea într-un anumit tip de societate sau în încheierea unui acord de parteneriat ori, dimpotrivă, dacă ofertantul este liber să aleagă în ce mod va cumula capacitățile altor entități.

În aceste împrejurări, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile Directivei 2004/18 trebuie interpretate în sensul că nu se opun introducerii în caietul de sarcini, în scopul reducerii riscului de neexecutare a contractului, a cerinței conform căreia, în cazul în care contractul este atribuit unui ofertant care menționează capacitățile altor operatori economici, respectivul ofertant este obligat să încheie, anterior atribuirii contractului, un acord de parteneriat cu respectivii operatori economici (care va cuprinde aspectele concrete stipulate în caietul de sarcini) sau să înființeze o societate în nume colectiv împreună cu aceștia?”

Prin întrebarea adresată Curții s-a urmărit a se stabili dacă art. 47 alin. (2) din Directiva 2004/18 (referitor la capacitatea economică și financiară a operatorilor economici care participă la o procedură de atribuire) și art. 48 alin. (3) (referitor la capacitățile tehnice și profesionale ale acestor operatori) se opun unei clauze dintr‑un caiet de sarcini care impune unui ofertant, ce menționează capacitățile altor entități, obligația de a încheia cu acestea un acord de parteneriat sau de a înființa împreună cu ele o societate în nume colectiv anterior atribuirii contractului.

În formularea unui răspuns, Curtea a interpretat art. 47 alin. (2) și art. 48 alin. (3) în sensul că acelui ofertant, care se prevalează de capacitățile subcontractanților, îi revin obligațiile de a dovedi autorității contractante că va dispune de toate mijloacele necesare pentru executarea contractului, precum și de a încheia cu aceste entități un acord de parteneriat sau de a înființa o societate în nume colectiv anterior atribuirii contractului. Indisolubil, aceste îndatoriri ale ofertantului nu trebuie disociate în mod artificial.

În virtutea dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Directivă, autoritatea contractantă trebuie să efectueze verificarea capacității ofertantului în special pentru a se asigura că aceasta va putea utiliza efectiv mijloacele de orice natură de care se prevalează în perioada acoperită de contract[4]. Prin această verificare Directiva nu permite nici să se excludă a priori anumite mijloace de probă, nici să se prezume că ofertantul dispune de mijloacele necesare pentru executarea contractului.

Astfel, deși art. 47 alin. (2) și art. 48 alin. (3) precizează că, „de exemplu”, prezentarea angajamentului altor entități de a pune la dispoziția ofertantului mijloacele necesare constituie un mijloc de probă acceptabil, aceste dispoziții nu exclud în niciun mod alte mijloace de probă.

Prin obligația pe care o impune unui ofertant de a încheia un acord de parteneriat cu entitățile a căror capacitate o menționează sau de a înființa împreună cu acestea o societate anterior atribuirii contractului, pct. 9.5 din caietul de sarcini îi lasă acestuia doar o singură modalitate de a dovedi că dispune de mijloacele altor entități. Ceea ce este contrar dispozițiilor Directivei care prevăd, cu titlu de exemplu, angajamentul ca mijloc probant de dovedire a dispunerii de capacitățile altor entități.

Or, prin obligația impusă la pct. 9.5 din caietul de sarcini, se interzice ofertantului să prezinte un astfel de angajament, fiind acceptate doar acordul de parteneriat și dovada înființării unei societăți. O astfel de interdicție constituie o încălcare a principiului proporționalității, depășind obiectivul general de a garanta executarea contractului. Totodată s-a limitat în mod substanțial și nejustificat dreptul unui ofertant de a apela la capacitățile acestor entități și, în consecință, participarea cât mai largă posibil a ofertanților la procedură, deși interesul Uniunii Europene în materia libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor impune ca deschiderea unei cereri de ofertă spre concurență să fie cât mai extinsă posibil.

Mai mult decât atât, obligațiile ofertantului de a încheia un astfel de acord de parteneriat cu entitățile ale căror capacități tehnice și profesionale le menționează sau de a înființa împreună cu acestea o societate în nume colectiv și de a include în acordul de parteneriat o clauză potrivit căreia ofertantul și celelalte entități ar fi individual și solidar răspunzătoare de executarea contractului, independent de partea din contract pe care ofertantul intenționează să o subcontracteze, au în mod clar un efect disuasiv asupra acestei forme de cooperare economică.

Curtea a pus la îndoială eficacitatea măsurii pentru a atinge obiectivul de a garanta executarea contractului, întrucât este dificil de imaginat că o întreprindere la ale cărei capacități tehnice și profesionale se apelează ar accepta o răspundere financiară solidară, chiar dacă i‑ar fi subcontractată numai o parte minimă din contract.

De asemenea, Curtea a atras atenția asupra faptului că pct. 9.5 din caietul de sarcini aduce atingere, de exemplu, dreptului unui ofertant de a subcontracta, în conformitate cu art. 25 din Directiva 2004/18, o parte a prestației în cauză, limitând accesul întreprinderilor mici și mijlocii la achizițiile publice.

Autoritatea contractantă ar fi avut dreptul de a impune o anumită formă juridică grupului de operatori economici executanți, dar numai în cazul în care i s‑a atribuit acestui grup contractul, în măsura în care această transformare este necesară în scopul bunei executări a contractului (art. 4 alin.(2) din Directiva 2004/18).

Prevederea finală din art. 4 alin. (2), referitoare la forma juridică de constituire a  grupului de operatori economici „în măsura în care această transformare este necesară în scopul bunei executări a contractului”, constituie, în opinia Curții, o cerință excepțională care este impusă numai dacă se dovedește în mod obiectiv necesară și cu respectarea principiului proporționalității. Dar niciunul dintre aceste elemente nu a fost invocat în speță.

Deși autoritățile contractante pot impune în anumite cazuri o anumită formă juridică după atribuirea contractului unui grup de operatori economici, acestea nu pot obliga formarea unui astfel de grup de către un ofertant și subcontractanții la care acesta apelează, întrucât Directiva 2004/18 lasă la alegerea ofertantului fie să subcontracteze o parte din contract unor terți (art. 25), fie să se asocieze cu alte entități într‑un grup de operatori economici și să depună împreună o ofertă pentru un anumit contract – art. 4 alin. (2)[5]  din Directivă.

Or, pct. 9.5 din caietul de sarcini leagă aceste două posibilități care sunt în mod clar distincte și cel puțin, în opinia guvernului leton, ar obliga un ofertant care recurge la subcontractanți să transforme acest mod de cooperare într‑un grup de operatori economici.

Deși art.47 alin. (2) și art. 48 alin. (3) din Directiva 2004/18 dau dreptul unui ofertant să aleagă modul de cooperare cu alte entități pentru a îndeplini cerințele de capacitate economică și financiară în cauză, pct. 9.5 lipsește de orice efect util aceste două articole și aplică în mod inadecvat dispozițiile art.4 alin. (2) din directivă.

Având în vedere cele de mai sus, ca răspuns la întrebarea preliminară adresată, Curtea a concluzionat: „Art.47 alin. (2) și art. 48 alin. (3) din Directiva 2004/18 trebuie interpretate în sensul că se opun unei condiții dintr‑un caiet de sarcini care impune unui ofertant care menționează capacitățile altor entități obligația de a încheia cu acestea un acord de parteneriat sau de a înființa împreună cu ele o societate în nume colectiv anterior atribuirii contractului.”

[1] C-314/01 Siemens AG şi ARGE Telekom;

[2] art. 45 alin. (1) din OUG nr.34/2006;

[3] C-305/08 Consorzio Nazionale Interuniversitario per le Scienze del Mare (CoNISMa) împotriva Regione Marche;

[4] Hotărârea Holst Italia – C‑176/98, punctul 28.

[5] art.4 alin. (2) din Directiva 2004/18 -“[…] Pentru depunerea unei oferte sau a unei cereri de participare, autorităţile contractante nu pot impune ca grupurile de operatori economici să aibă o anumită formă juridică, dar grupul selectat poate fi constrâns să dobândească o anumită formă juridică în cazul în care i s-a atribuit contractul, în măsura în care această transformare este necesară în scopul bunei executări a contractului.”

]]>

Posted on

Observațiile, comentariile și sugestiile preliminare de modificare/completare a proiectului de Lege privind achiziţiile publice formulate de Asociația Experților în Achiziții – AEXA

Observațiile, comentariile și sugestiile preliminare de modificare/completare a proiectului de Lege privind achiziţiile publice clasice formulate de Asociația Experților în Achiziții AEXA în numele membrilor săi.

Documentul poate fi deschis facand click aici (…)

AEXA va contribui, de asemenea, cu observații și completări la  Legea privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică și a contractelor de concesiune şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Acestea vor fi postate în viitorul apropiat.

]]>

Posted on

Specificaţiile tehnice obligatorii din caietul de sarcini pot fi schimbate în perioada de evaluare a ofertelor?

Din varii motive, după publicarea în SEAP a documentaţiei de atribuie, autoritatea contractantă aduce completări, corectări, clarificări la caietului de sarcini.

Cauzele acestor acţiuni pot fi multiple: nedefinirea clară a necesităţii autorităţii contractante; lipsa de experienţă a echipei de proiect în contracte complexe; insuficenta analiză a pieţei de profil; direcţionarea specificaţiilor tehnice spre un anumit produs; realitatea din teren diferă de cea din planşele desenate; studiile geotehnice, topografice nu sunt de actualitate etc.

Referitor la acest subiect se ridică o primă întrebare: până la ce moment se poate interveni asupra documentaţiei tehnice?

În spiritul respectării principiilor achiziţiilor, în mod normal, ar trebui să existe un singur răspuns: autoritatea contractantă poate aduce schimbări la documentaţia tehnică pe toată perioada de elaborare a ofertelor, deci până la momentul depunerii ofertelor, cu obligaţia înştiinţării tuturor posibililor participanţi despre noile informaţiile.

Conform art. 32 alin. (2) din HG nr. 925/2006[1] , autoritatea contractantă trebuie să publice în SEAP modificările/clarificările, la secţiunea “Documentaţie, clarificări şi decizii”. Iar dacă noile elemente impun un efort suplimentar pentru pregătirea propunerilor tehnice, autoritatea contractantă are obligaţia decalării termenului de depunere a ofertelor.

Ce se întâmplă, totuşi, dacă are loc o schimbare a cerinţelor tehnice pe parcursul etapei de evaluare a ofertelor?

Are dreptul comisia de evaluare de a declara admisibile ofertele care nu respectă condiţiile impuse în caietul de sarcini?

La aceste ultime întrebări vom obţine răspunsurile din analizarea a două hotărâri ale Curţii Europene de Justiţie (CEJ):

  1. Hotărârea din 16 aprilie 2015, în cauza C-278/14 SC Enterprise Focused Solutions SRL împotriva Spitalului Județean de Urgență Alba Iulia şi

  2. Hotărârea din 5 decembrie 2013, în cauza C‑561/12 Nordecon AS, Ramboll Eesti AS împotriva Rahandusministeerium.

  3. C-278/14 SC Enterprise Focused Solutions SRL împotriva Spitalului Județean de Urgență Alba Iulia

În acest prim caz supus dezbaterii, Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia (denumit în continuare “SJU”), în calitate de autoritate contractantă, a iniţiat o cerere de oferte, pentru  atribuirea unui contract de furnizare, având ca obiect “Sisteme de calcul și de materiale informatice”.

SJU a precizat în caietul de sarcini, referitor unitatea centrală a sistemului de calcul, că procesorul trebuie să corespundă, „minimum”, unui procesor „Intel Core i5 3,2 GHz sau echivalent”.

Enterprise Focused Solutions SRL (denumit în continuare “EFS”) a inclus în propunerea tehnică un procesor marca AMD și de tip Quad Core A8 5600k, cu șase nuclee, cu o frecvență standard de 3,6 GHz și cu o frecvență „turbo” de 3,9 GHz.

Analizând oferta tehnică a EFS, comisia de evaluare a respins-o ca neconformă întrucât nu respecta cerinţele din caietul de sarcini. Autoritatea contractantă a ajuns la această concluzie după ce a constatat, în urma consultării siteului mărcii Intel, că procesoarele de tip Core i5 cu o frecvență de 3,2 GHz din prima și din a doua generație (Core i5 650) nu mai erau fabricate și nici susținute de acest producător, deși erau încă disponibile pe piață, și că procesorul de același tip fabricat la momentul respectiv de producătorul menționat și care avea o frecvență de minimum 3,2 GHz era procesorul de a treia generație. Procesorul de a treia generație menționat, ale cărui performanțe sunt superioare performanțelor procesorului propus de EFS, este cel în raport cu care acest din urmă procesor a fost declarat neconform cu specificațiile tehnice ale contractului.

EFS, considerând incorectă decizia autorităţii contractante, a depus o contestaţie la Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor, criticând motivul de respingere a ofertei sale. Ofertantul EFS a susţinut că “performanțele procesorului prevăzut în aceasta sunt superioare celor ale procesorului menționat în caietul de sarcini al contractului, și anume Intel Core i5 650, de 3,2 GHz. Este cert că procesorul propus de EFS este efectiv superior celui al mărcii Intel de tipul Core i5 650.”

Fiindu-i respinsă contestaţia de către CNSC, EFS a formulat o plângere la Curtea de Apel Alba Iulia, împotriva deciziei respective.

Curtea de Apel a hotărât suspendarea judecării cauzei și a adresat CEJ următoarea întrebare preliminară: „Articolul 23 alineatul (8) din Directiva 2004/18[…] poate fi interpretat în sensul că, atunci când autoritatea contractantă definește specificațiile tehnice ale produsului care face obiectul contractului prin trimitere la o anumită marcă comercială, caracteristicile produsului propus de un ofertant și prezentat ca fiind echivalent trebuie raportate doar la caracteristicile produselor în fabricație la momentul respectiv de producătorul al cărui produs a fost utilizat ca referință pentru specificația tehnică vizată sau pot fi raportate și la produsele acestui producător existente pe piață, dar a căror fabricație a încetat?”

Curtea, în analizarea cauzei, a reţinut că produsul care nu se mai producea, dar era disponibil încă pe piaţă, nu privea produsul ofertat de EFS ci pe cel din caietul de sarcini.

Ţinând cont de acest amănunt, Curte a considerat că „întrebarea pertinentă nu este dacă […]autoritatea contractantă poate solicita ca produsul propus de un ofertant să fie încă în fabricație ci dacă autoritatea contractantă care a definit o specificație tehnică în raport cu un produs al unei anumite mărci poate, în cazul în care acest din urmă produs nu mai este fabricat, să modifice această specificație referindu-se la produsul comparabil al aceleiași mărci care este în fabricație la acel moment, ale cărui caracteristici sunt diferite.”

Curtea, pentru a se pronunţa, a reamintit că respectarea principiilor egalității de tratament, al nediscriminării şi al transparenţei reprezintă o obligaţie a fiecărei autorităţi contractante: “Obligația de transparență are ca scop, în special, să garanteze că este înlăturat riscul de arbitrar din partea autorității contractante (a se vedea, în ceea ce privește articolul 2 din Directiva 2004/18, Hotărârea SAG ELV Slovensko și alții, C‑599/10, EU:C:2012:191, punctul 25, precum și jurisprudența citată).  Or, acest obiectiv nu ar fi atins dacă autoritatea contractantă ar putea să deroge de la condițiile pe care ea însăși le‑a stabilit. Astfel, acesteia îi este interzis să modifice criteriile de atribuire în cursul procedurii de atribuire. Principiile egalității de tratament și nediscriminării, precum și obligația de transparență au, în acest sens, același efect în ceea ce privește specificațiile tehnice. […] În consecință, autoritatea contractantă nu poate recurge, după publicarea unui anunț de participare, la o modificare a specificației tehnice referitoare la un element al unui contract, cu încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării, precum și a obligației de transparență.

În această privință, este lipsit de relevanță dacă elementul la care se referă această specificație mai este sau nu mai este în fabricație sau disponibil pe piață.”

  1. O altă cauză, în care s-a pronunţat Curtea asupra neacceptării modificării specificaţiilor tehnice în etapa de evaluare a ofertelor, este C‑561/12 Nordecon AS, Ramboll Eesti AS împotriva Rahandusministeerium[2] (Ministerul de Finanțe).

Maanteeamet (Autoritatea pentru drumuri), în calitate de autoritate contractantă, a iniţiat procedura de negociere pentru atribuirea contractului de lucrări, având ca obiect “Planificarea și construcția tronsonului rutier Aruvalla‑Kose de pe E263”.

Autoritatea contractantă a prevăzut în caietul de sarcini că, între kilometrul 26,6 și kilometrul 32, separatorul median să fie cu o lățime de 13,5 m, iar între kilometrul 32 și kilometrul 40, lățimea să fie de 6 m.

La procedura în cauză au fost depuse patru oferte de către grupurile Lemminkäinen; Merko; asocierea Ehitusfirma Rand ja Tuulberg AS, Binders SIA, Insenierbuve SIA şi grupul Nordecon – alcătuit din Nordecon Infra AS și din Ramboll Eesti (numită în continuare “Nordecon”).

Analizând ofertele celor patru, autoritatea contractantă le-a declarat pe toate admisibile, deşi propunerea tehnică depusă de Nordecon prevedea un separator median cu lățimea de 6 m pe toată lungimea tronsonului rutier menționat.

În etapa de negociere, autoritatea a propus celorlalţi trei operatori economici modificarea ofertelor iniţiale, în sensul stabilirii unui separator cu o lăţime de 6 m pe toată lungimea tronsonului, aşa cum propusese Nordecon.

Ca urmare a modificărilor tehnice, aceştia şi-au reajustat şi preţul iniţial în timpul negocierilor derulate.

Aplicând criteriul de atribuire “preţul cel mai scăzut”, Maanteeamet a declarat câştigătoarea oferta prezentată de grupul Lemminkäinen. Prin două decizii au fost înştiinţaţi ofertanţii despre admisibilitatea ofertelor şi câştigătorul procedurii.

Nordecon, apreciind ca incorectă decizia autorităţii, a formulat o contestaţie împotriva rezultatului procedurii.

“Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Rahandusministeerium a anulat cele două decizii apreciind că, în cazul unei proceduri de negociere prin publicarea unui anunț de participare, autoritatea contractantă nu poate negocia acele părți ale ofertei care îndeplinesc cerințele stabilite în mod clar și precis în documentele pe care se întemeiază contractul, precum cele referitoare la lățimea separatorului median.”

Maanteeamet a pus în aplicare decizia Rahandusministeerium: a respins oferta depusă de grupul Lemminkäinen şi a reținut oferta grupului Nordecon, întrucât această ofertă propunea prețul cel mai mic, după cea a grupului Lemminkäinen.

Grupul Merko a contestat ultimele decizii ale autorităţii contractante, solicitând anularea procedurii.

În consecinţă, Rahandusministeerium a dispus anularea procedurii de atribuire, cu precădere pentru motivul că “autoritatea contractantă a considerat în mod nelegal drept admisibilă oferta grupului Nordecon și a reținut-o, fiind o ofertă care conținea o soluție alternativă care nu era permisă prin anunțul de participare, și că autoritatea contractantă nu putea negocia acele părți ale ofertei care corespondau cerințelor stabilite în mod clar și neechivoc în documentele pe care se întemeia contractul, precum cele referitoare la lățimea separatorului median al tronsonului în discuție.”

Împotriva deciziei Rahandusministeerium, Nordecon a formulat o acţiune la Tallinna Halduskohus (Tribunalul Administrativ din Talin).

Instanţa a respins acţiunea, motivând că oferta depusă de Nordecon trebuia declarată inadmisibilă, fiind o alternativă la caietul de sarcini, fapt nepermis de anunţul de participare. De asemenea, a precizat că în etapa de negociere nu pot fi negociate acele elemente care au caracter definitiv al ofertei şi care nu se regăsesc în documentaţia de atribuire.

Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, Nordecon a formulat apel la Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Talin). Curtea, însă, a menţinut hotărârea Tribunalului Talin.

Nordecon s-a adresat prin recurs Curţii Supreme-Riigikohus, solicitând anularea hotărârii Curţii de Apel din Talin, adoptarea unei noi decizii și constatarea nelegalității ultimei deciziei adoptate de Rahandusministeerium.

Instanța de trimitere s-a întrebat dacă «autoritatea contractantă poate să recurgă la negocieri în cazul unor oferte care nu respectă cerinţele obligatorii din caietul de sarcini și dacă negocierile trebuie să aibă drept rezultat cel puțin ca oferta reținută să fie conformă acestor cerințe obligatorii. În acest sens, instanţa invocă articolul 30 alineatul (2) din Directiva 2004/18:  “În cazurile prevăzute la alineatul (1), autorităţile contractante negociază cu ofertanţii ofertele depuse de aceştia, pentru a le adapta la cerinţele exprimate în anunţul de participare, în caietul de sarcini şi în eventualele documente suplimentare, şi pentru a găsi oferta cea mai avantajoasă în conformitate cu articolul 53 alineatul (1).”»

Curtea Supremă a suspendat judecarea cauzei şi a adresat CEJ trei întrebări preliminare:

„1)  Articolul 30 alineatul (2) din Directiva 2004/18 trebuie interpretat în sensul că permite unei autorități contractante să negocieze cu ofertanții cu privire la ofertele care nu îndeplinesc cerințele obligatorii stabilite în specificațiile tehnice ale contractului?

2)  În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 30 alineatul (2) din Directiva 2004/18 trebuie interpretat în sensul că permite unei autorități contractante să modifice în cursul negocierilor, după deschiderea ofertelor, cerințele obligatorii ale specificațiilor tehnice, cu condiția ca obiectul contractului să nu fie modificat și să se asigure egalitatea de tratament pentru toți ofertanții?

3) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, articolul 30 alineatul (2) din Directiva 2004/18 trebuie interpretat în sensul că o reglementare în temeiul căreia posibilitatea de a modifica cerințele obligatorii ale specificațiilor tehnice în cursul negocierilor, după deschiderea ofertelor, este exclusă contravine dispoziției menționate?”

CEJ a apreciat că „acceptarea admisibilității unei oferte neconforme, cu condiții obligatorii în vederea negocierii, ar lipsi de orice utilitate stabilirea unor condiții obligatorii în cererea de ofertă și nu ar permite autorității contractante să negocieze cu ofertanții pe o bază comună acestora, constituită din condițiile menționate și, prin urmare, să îi trateze în mod egal.”

O altfel de interpretare ar conduce la încălcarea principiului transparenţei, al cărei scop este de a garanta înlăturarea riscului de favoritism și de arbitrar din partea autorității contractante.

În concluzie, autoritatea contractantă este obligată să vegheze la respectarea cerințelor contractului cărora le‑a atribuit caracter obligatoriu, neavând dreptul de a negocia cu ofertanții cu privire la ofertele care nu îndeplinesc cerințele obligatorii stabilite în specificațiile tehnice ale caietului de sarcini.

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare preliminară, CEJ a considerat că nu este necesar să se răspundă la a doua şi la a treia întrebare.

Din cele două hotărâri expuse, obţinem răspunsul pentru ultimele întrebări de la începutul acestei analize: nu e permisă nicio intervenţie asupra specificaţiilor tehnice care au caracter obligatoriu, după deschiderea ofertelor. Altfel s-ar produce o alterare a principiilor nediscriminării, tratamentului egal şi al transparenţei.

[1] Art. 32 alin. (2) din HG nr.925/2006: În cazul în care documentaţia de atribuire a fost pusă la dispoziţia operatorilor economici prin asigurarea accesului direct şi nerestricţionat la fişierul electronic disponibil în SEAP, autoritatea contractantă are obligaţia, respectând prevederile art. 78 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă, de a face cunoscute clarificările sau eventualele modificări în legătură cu documentaţia de atribuire, prin crearea unui nou fişier electronic la care se va asigura accesul direct şi nerestricţionat, în mod similar cu accesul la fişierul iniţial.

[2] Hotărârea Curții (Camera a patra) 5 decembrie 2013(*), www.curia.europa.eu.

]]>

Posted on

Conferinta 17 iunie 2015 – Achizițiile publice din România – îmbunătățirea legislației pentru o mai bună protecție a intereselor financiare ale UE

Vă invităm la conferința de deschidere a proiectului privind combaterea fraudelor în achizițiile publice. Conferința este primul eveniment dintr-o serie de cinci (două conferințe în București și trei seminarii în țară), organizate de FreedomHouse toate în cadrul proiectului dezvoltat împreună cu Asociația Experților în Achiziții și susținută de Wolters Kluwer România.

Această conferință este susținută prin programul Uniunii Europene, Hercule III (2014-2020). Acest program este implementat de Comisia Europeană, biroul antifraudă (OLAF). A fost creat pentru a promova activități în domeniul protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene (pentru mai multe informații, accesați http://ec.europa.eu/anti_fraud/about-us/funding/index_en.htm). Se vor discuta subiecte de interes pentru toți profesioniștii, avocații și juriștii care:

  • sunt implicați în domeniul achizițiilor publice;

  • desfășoară activități legate de fonduri structurale şi de investiții europene;

  • sunt interesați de prevenirea fraudelor;

  • sunt interesați de legislația națională conexă.

Speakerii sunt experți în domeniu şi abordează temele menționate într-o notă practică. De asemenea, se va face o evaluare a problemelor generate de legislația națională.

Rezervă în calendar: 17 iunie 2015

Locație: București (Hotel Intercontinental, Sala Rapsodia)Program: 9.00 – 16.30
Investiție: 600 LEI + TVA
Sunt incluse:
  • prânz
  • Un voucher în valoare de 100 lei pentru înscrierea la una dintre conferințele sau atelierele viitoare Wolters Kluwer România

AGENDA

09:00 – 09:30 Registration/ Arrival and registration of participants 9.30 – 10:30 Opening address/Welcome and introduction to the programme – Cristina Guseth – Project manager 10:00 – 10:30 The fight against fraud – the European Union perspective within the new UE Public Procurement Directives and the new programming ESI period 2014-2020 Moderator: Laura Ștefan, anti-corruption expert Thomas Steiger – OLAF Policy Officer, Fraud Prevention, Reporting and Analysis 10:30 – 11:00 Questions and Answers 11:00 – 11:30 Coffee Break 11:30 – 12:00 New UE Public Procurement Directives implementation process – general approach Moderator: Adrian Ceparu – expert on public procurement Olivier Moreau – expert on public procurement 12:00 – 12:30 New UE Public Procurement Directives implementation process in Romania – state of  play Moderator: Laura Ștefan, anti-corruption expert Eduard Badea – expert on public procurement 12:30 – 13:00 Questions and Answers 13:00 – 14:00 Lunch 14:00 – 14:30 New UE Public Procurement Directives implementation process in Croatia – state of play Moderator: Laura Ștefan, anti-corruption expert Zoran Blazevic, expert on public procurement 14:30 – 15:00 New UE Public Procurement Directives implementation process in Poland – state of play Moderator: Adrian Ceparu – expert on public procurement Dariusz Piasta, expert on public procurement 15:00 – 15:30 Questions and Answers 15:30 – 16:00 Coffee break 16:00 – 16:30 Conclusions — End of conference
Număr limitat de locuri!

Speakeri:

Olivier Moreau: A fost expert în cadrul ministerului de finanțe francez și pentru Comisia Europeană. Acum este expert independent și colaborează cu Banca europeană pentru reconstrucție și dezvoltare (BERD) și cu UNCITRAL.

Dariusz Piasta: Directorul adjunct al Oficiului pentru Achiziții Publice din Polonia, având în subordonare printre altele activitățile de transpunere a legislației europene, conduce și departamentul juridic în cadrul acestei instituții.

Eduard Badea: Expert naţional, director în cadrul ANRMAP.

Zoltan Blazevic: Consultant și trainer în proiecte legate de achiziții publice, reforme ale adminsitrației publice, comunicare, management al contractelor, concesii și parteneriate între instituții publice și private.

Thomas Steiger: OLAF Policy Officer, Fraud Prevention, Reporting and Analysis.

Pentru mai multe informatii faceti click aici (…)
]]>

Posted on

Despre eficiența remediilor în achizițiile publice

– Editorial Revista de Achiziții Publice  – mai 2015

Abordarea acestui subiect este generată de recenta consultare publică lansată de Comisia Europeană cu privire la căile de atac în domeniul achizițiilor publice. Astfel, conform paginii de internet a acestei instituții[1], în vederea îndeplinirii misiunii de raportare către Parlamentul și Consiliul European a impactului Directivei 2007/66/CE, Comisia solicită tuturor persoanelor interesate și, în special, autorităților contractante, organismelor de remedii, operatorilor economici și avocaților să transmită, prin intermediul unui formular online, opinia privind modul în care funcționează remediile în fiecare țară a Uniunii Europene. Potrivit chestionarului în cauză, Comisia dorește, în esență, să afle:

  • Dacă dispozițiile europene în materie de remedii au contribuit la un grad mai ridicat de transparență, tratament egal și promovare a concurenței;

  • Durata procedurilor de remedii pre-contractuale și post-contractuale;

  • Consecințele soluționarii litigiilor de către organisme specializate/instanțele de drept comun;

  • Ce categorii de interese au fost privilegiate prin directivele de remedii: ale operatorilor economici sau ale autorităților contractante?

  • Dacă aplicarea sistemelor de remedii cauzează întârzieri în atribuirea contractelor;

  • Care sunt remediile cele mai eficiente: măsurile provizorii, perioada de standstill, lipsirea de efecte a unui contract, sancțiunile alternative sau acordarea de despăgubiri?

  • Care sunt costurile soluționării litigiilor și dacă acestea sunt de natură să afecteze accesul la justiție și să descurajeze beneficiarii sistemului de remedii;

The following content is accessible for members only, please sign in.

Posted on

Contractele de achizitii publice clasificate

Recentele evoluții ale contextului geo-politic internațional prevestesc investiții semnificative ale statelor în achizițiilor de produse și servicii necesare creșterii capacității de apărare a acestora, inclusiv pe componenta de Cyber Security.

Atacurile cibernetice înregistrate în ultimii ani impun autorităților publice adoptarea de măsuri sporite de securitate, mai ales în situațiile în care acestea sunt depozitarii unor informații sau date a căror compromitere ar conduce la blocarea temporară sau definitivă a unor infrastructuri vitale pentru societate.

De cele mai multe ori, achiziția unor astfel de produse sau servicii presupune ca autoritatea contractantă să permită operatorilor economici furnizori/executanți accesarea unor informații clasificate pe care aceasta le deține. În astfel de cazuri, ne aflăm în prezența unor contracte clasificate, al căror regim juridic este reglementat pe de-o parte de legislația specifică domeniului achizițiilor publice, iar pe de altă parte de legislația în domeniul protecției informațiilor clasificate. Întrucât, până în prezent, acest gen de contracte au reprezentat o specie rară, corelarea termenelor și a procedurilor din cele două tipuri de legislație nu a reprezentat o prioritate pentru statele membre NATO și UE (aflate în situația de a respecta ambele reglementări).

Dacă reglementările naționale și europene în domeniul achizițiilor publice au evoluat permanent, fiind adaptate la noile realități economice, legislația în domeniul informațiilor clasificate nu a cunoscut transformări semnificative în ultimii ani. Inerția acestui domeniu poate fi explicată și prin faptul că statele membre NATO, dar care nu sunt membre UE și, implicit, nu sunt obligate să asigure gradul de transparență a achizițiilor publice cerut la nivel comunitar, nu sunt interesate de modificarea standardelor de protecție a informațiilor clasificate. Trebuie menționat faptul că, la un moment dat, aceste standarde au fost aliniate, astfel încât să asigure un circuit rapid și securizat al diferitelor categorii de informații clasificate care circulă atât în spațiul NATO, cât și în cel comunitar.

Schimbarea standardelor de protecție ar genera cheltuieli suplimentare pentru gestionarii/proprietarii de informații clasificate, fapt pentru care modificările legislative în acest domeniu sunt primite cu reticență de beneficiari. Cu toate acestea, o reformă a termenelor de avizare/certificare poate fi pusă în discuție, în sensul corelării acestora cu cele din domeniul achizițiilor publice.

În România, toate persoanele juridice de drept public sau privat care desfășoară ori solicită să desfășoare activități contractuale ce presupun accesul la informații clasificate trebuie să se conformeze prevederilor capitolului de securitate industrială din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin HG nr. 585/2002 (denumite în continuare Standarde).

În conformitate cu prevederile art. 206 alin. (3) și art. 213 lit. a) din Standarde, pentru participarea la negocierea sau derularea contractelor clasificate, unitățile respective au obligația de a obține, în prealabil, autorizația, respectiv certificatul de securitate industrială, care sunt eliberate de către Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat, în baza avizului de securitate acordat de Autoritatea Desemnată de Securitate (ADS).

Solicitarea de eliberare a autorizației/certificatului de securitate industrială se va trimite Oficiului Registrului Național al Secretelor de Stat, împreună cu chestionarul de securitate industrială, completat în conformitate cu prevederile Anexei nr. 25 la Standarde (pentru autorizație de securitate industrială) și ale Anexelor nr. 26 și 27 (pentru certificate de securitate industrială), care se vor depune în plic închis, odată cu înregistrarea solicitării.

Adresa trebuie însoțită de un document care să ateste participarea la negocierea sau derularea contractului clasificat (invitația de participare la negocierea contractului sau notificarea adjudecării acestuia, cu evidențierea nivelului de clasificare a informațiilor ce vor fi accesate pe timpul derulării contractului). În cazul derulării unui contract clasificat trebuie să fie prezentată și anexa de securitate.

Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat va solicita, prin adresă, ADS-ului inițierea verificărilor de securitate în vederea eliberării autorizației/certificatului de securitate industrială necesar negocierii/derulării contractelor clasificate, anexând, în plic sigilat, chestionarul de securitate completat de firma solicitantă și, respectiv, anexa de securitate.

În cadrul evaluării se verifică și dacă persoanele care vor avea acces la informații clasificate, fiind implicate în negocierea/derularea contractului clasificat, dețin autorizații de acces la informații clasificate.

Verificările trebuie să asigure prevenirea accesului persoanelor neautorizate la informații clasificate, în sensul garantării faptului că informațiile clasificate să fie accesate numai de persoanele autorizate, cu respectarea principiului „necesității de a cunoaște“. Totodată, se are în vedere și evaluarea modului de implementare a măsurilor destinate protejării informațiilor clasificate la care vor avea acces în procesul negocierii, respectiv derulării contractului.

Pentru avizarea eliberării autorizației/certificatului de securitate industrială, persoana juridică solicitantă trebuie să îndeplinească următoarele cerințe, prevăzute de art. 218 din Standarde:

  • să posede program de prevenire a scurgerii de informații clasificate, avizat de ADS;

  • să dovedească stabilitate din punct de vedere economic;

  • să nu fi înregistrat o greșeală de management cu implicații grave asupra stării de securitate a informațiilor clasificate pe care le gestionează;

  • să respecte obligațiile de securitate din cadrul contractelor clasificate derulate anterior;

  • personalul implicat în derularea contractului să dețină certificat de securitate de nivel egal celui al informațiilor vehiculate în cadrul contractului clasificat.

Entitatea nu este considerată stabilă din punct de vedere economic, dacă:

  1. este în proces de lichidare;

  2. este în stare de faliment ori se află în procedura reorganizării judiciare sau a falimentului;

  3. este implicată într-un litigiu care îi afectează stabilitatea economică;

  4. nu își îndeplinește obligațiile financiare către stat;

  5. nu și-a îndeplinit la timp, în mod sistematic, obligațiile financiare către persoane fizice sau juridice.

De asemenea, se evaluează dacă obiectivul industrial nu prezintă riscuri de securitate din punct de vedere al protecției informațiilor clasificate. Sunt considerate riscuri de securitate următoarele:

  1. derularea unor activități ce contravin intereselor de siguranță națională sau angajamentelor pe care România și le-a asumat în cadrul acordurilor bilaterale sau multinaționale;

  2. relațiile cu persoane fizice sau juridice străine ce ar putea aduce prejudicii intereselor statului român;

  3. asociațiile, persoane fizice și juridice, care pot reprezenta factori de risc pentru interesele de stat ale României.

Termenele de verificare sunt, în funcție de nivelul de secretizare al informațiilor la care se solicită acces, cele prevăzute în Standarde:

  • 60 de zile lucrătoare pentru verificarea de nivel I – autorizație de securitate;

  • 90 de zile lucrătoare pentru verificarea de nivel II – certificat de securitate de nivel secret;

  • 120 de zile lucrătoare pentru verificarea de nivel III – certificat de securitate de nivel strict secret;

  • 180 de zile lucrătoare pentru verificarea de nivel IV – certificat de securitate de nivel strict secret de importanță deosebită.

În baza avizului, Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat emite autorizația/certificatul de securitate industrială.

Termenul de valabilitate al certificatului de securitate industrială este determinat de perioada derulării contractului clasificat, dar nu mai mult de trei ani, după care contractantul este obligat să solicite revalidarea acestuia. Contractul clasificat va putea fi pus în executare numai în condițiile în care ORNISS a emis certificatul de securitate industrială, au fost eliberate certificate de securitate sau autorizații de acces pentru persoanele care, în îndeplinirea sarcinilor ce le revin, necesită acces la informații secrete de stat, iar personalul autorizat al contractantului a fost instruit asupra reglementărilor de securitate industrială de către structura sau funcționarul de securitate și a semnat fișa individuală de pregătire.

Procedura de verificare de securitate pentru avizarea revalidării certificatului de securitate industrială, pentru eliberarea unei noi autorizații de securitate industrială sau a unui nou certificat de securitate industrială se realizează pe baza unor noi chestionare de securitate industrială cu respectarea prevederilor legale.

Dacă apar aspecte ce evidențiază riscuri și amenințări la adresa protecției informațiilor clasificate pe perioada negocierii/derulării contractelor clasificate, ADS poate retrage avizul acordat pentru eliberarea autorizației de securitate industrială.

Retragerea autorizației sau a certificatului de securitate industrială se realizează conform prevederilor art. 235 din Standarde:

  1. la solicitarea obiectivului industrial;

  2. la propunerea motivată a autorității desemnate de securitate competente;

  3. la expirarea termenului de valabilitate;

  4. la încetarea contractului;

  5. la schimbarea nivelului de certificare acordat inițial.

Trebuie menționat faptul că retragerea autorizației sau a certificatului de securitate implică imposibilitatea continuării contractului clasificat și, implicit, neexecutarea obligațiilor asumate, cu consecințele ce decurg de aici. Așadar, operatorul economic implicat în acest gen de relație contractuală trebuie să se asigure permanent că îndeplinește cerințele menționate în art. 218 din Standarde, ceea ce presupune investiții permanente atât în sistemele de protecție fizică a informațiilor clasificate gestionate, cât și în resursa umană implicată în derularea respectivului contract.

Din aceste considerente, tindem să sprijinim adoptarea unui comportament al autorităților contractante orientat către stabilirea unor criterii de selecție bazate pe regula ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic, în detrimentul prețului cel mai scăzut. Selectarea unor operatori pentru executarea unui contract clasificat pe baza criteriului prețului cel mai scăzut va implica automat acceptarea unui posibil rabat de la  standardele de protecție a informațiilor clasificate ce urmează a fi gestionate în derularea contractului de achiziție publică. În acest domeniu sensibil, analiza eficienței/corectitudinii contractului trebuie să implice nu numai echilibrul financiar și reducerea cheltuielilor publice, ci și asigurarea protecției informațiilor clasificate a căror compromitere poate conduce la prejudicii majore sau chiar iremediabile pentru întreaga societate.

]]>

Posted on

Forţa majoră şi cazul fortuit în achiziţiile publice

Ec. Ecaterina Milica Dobrotă

Cele două noţiuni, deşi se referă la evenimente diferite, în practica achiziţiilor nu se face, întotdeauna, o distincţie între ele, din cauza împrejurărilor în care intervin.

Pentru o înţelegere a deosebirilor şi asemănărilor dintre forţa majoră şi cazul fortuit, e necesară o cunoaştere a celor două concepte. Nebeneficiind de explicaţii în legislaţia specifică achiziţiilor publice, practicienii din domeniu apelează la Noul Cod Civil – art. 1351:

– alin. (2) “Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.”;

– alin. (3) “Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.”

Se observă că asemănarea e dată de caracterul imprevizibil şi invincibil al fenomenului.

Pe de altă parte, una dintre deosebiri o reprezintă cauza producerii: forţa majoră e indisolubil legată de un fenomen extern (un eveniment incontrolabil şi imprevizibil, cum ar fi furtuna, inundaţia, cutremurul, incendiul), în timp ce cazul fortuit poate fi produs şi de factori interni activităţii economice a operatorului economic.

O altă deosebire o constituie modul de notificare a evenimentului: imposibilitatea fortuită de îndeplinire a unei sarcini este confirmată de către debitorul obligaţiei, în timp ce forţa majoră, pentru a fi luată în considerare, trebuie avizată de organe competente în acest sens. Prin Legea nr. 335/2007[1], Camera de Comerţ şi Industrie a României avizează existenţa cazului forţă majoră, în baza art.28 alin.(2) litera i).

O primă citare a forţei majore în OUG nr.34/2006 o întâlnim la art. 172 alin. (2): „Riscurile transmiterii ofertei, inclusiv forţa majoră, cad în sarcina operatorului economic.”

Prin articolul amintit, legiuitorul atrage atenţia operatorilor economici că, nedepunerea ofertei la data şi ora stabilite în anunţul/invitaţia de participare, constituie o culpă exclusivă a ofertantului, chiar dacă a intervenit forţa majoră.

O aplicare a dispoziţiilor art. 172 se întâlneşte la unele proceduri iniţiate în perioadele de iarnă, când, din cauza ninsorile abundente ce au blocat mai multe drumuri publice, oferta nu a ajuns la termenul impus. Deşi operatorul economic a transmis prin curier rapid coletul cu oferta sa, livrarea s-a realizat după momentul stabilit, cu o întârziere de 25 de ore faţă de cea prevăzută în anunţul de participare.

Comisia a consemnat în primul proces verbal de evaluare înregistrarea la autoritatea contractantă a ofertei întârziate şi a respins-o ca inacceptabilă, în baza art. 36 alin. (1) lit. a din HG nr.925/2006[2], ţinând cont de art. 33 alin. (3)[3]. Operatorul respins, apreciind ca incorectă hotărârea comisiei de evaluare, a depus o contestaţie la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (CNSC).

În urma analizării dosarului supus dezbaterii, CNSC a decis[4]: «[…] critica adusă de contestator, cu privire la condiţiile meteo total nefavorabile în vederea depunerii la timp a ofertelor, nu poate fi reţinută de Consiliu în soluţionare, atâta vreme cât operatorii economici care au depus oferte în termenul limită acordat au domiciliul în diverse zone al ţării […]. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, „Riscurile transmiterii ofertei, inclusiv forţa majoră, cad în sarcina operatorului economic”. ».

O a doua invocare a forţei majore, ce se confundă uneori cu un caz fortuit, o regăsim în ordonanţă la art. 122 lit. c): “Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare numai în următoarele cazuri: ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a licitaţiei deschise, a licitaţiei restrânse, a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare sau a cererii de oferte nu pot fi respectate din motive de extremă urgenţă, determinate de evenimente imprevizibile şi care nu se datorează sub nicio formă unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţii contractante. Autoritatea contractantă nu are dreptul de a stabili durata contractului pe o perioadă mai mare decât cea necesară, pentru a face faţă situaţiei de urgenţă care a determinat aplicarea procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare. În cazuri de forţă majoră sau în cazuri temeinic motivate autoritatea contractantă are dreptul de a emite un ordin de începere a serviciilor/lucrărilor concomitent cu iniţierea procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare”.

Din modul de enunţare a art. 122 lit. c) se observă că negocierea poate fi utilizată atât în cazuri fortuite (evenimente care nu se datorează sub nicio formă unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţii contractante) cât şi în situaţii de forţă majoră, cum ar fi inundaţiile de proporţii, produse de creşteri ale debitelor râurilor cu mult peste cotele înregistrate în zona calamitată. În atare situaţii, lucrările de refacere ale drumurilor distruse pot începe în acelaşi timp cu negocierea.

Întrucât forţa majoră reprezintă o circumstanţă imprevizibilă, ce ar putea intervine pe parcursul derulării unui contract, devine motiv de iniţiere a proceduri de negociere ce se bazează pe art. 122 lit.i).

Autoritatea contractantă trebuie să fie prudentă în aplicarea celor două tipuri de negocieri – art. 122 c) şi i) – pentru că încadrarea unui fenomen în categoria forţei majore ori a cazului fortuit depinde de circumstanţele producerii. Nu poate fi considerat imprevizibil un eveniment ce se produce în mod frecvent, cum ar fi o creştere a debitului de apă peste cotele normale, inundând lunca unui râu (prin definiţie “lunca” reprezintă o zonă inundabilă). Raportându-se la distrugerea unor construcţii (drumuri, case), efectele unui astfel de fenomen pot fi evitate prin neautorizarea, de la bun început, a realizării lucrărilor în acea zonă.

O a treia menţionare a forţei majore, dar alături de cazul fortuit, regăsim la art. 204 alin. (1^1) din OUG nr. 34/2006: “În cazul în care autoritatea contractantă nu poate încheia contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, datorită faptului că ofertantul în cauză se află într-o situaţie de forţă majoră sau în imposibilitatea fortuită de a executa contractul, atunci aceasta are dreptul să declare câştigătoare oferta clasată pe locul doi, în condiţiile în care aceasta există şi este admisibilă. În caz contrar, se anulează aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică.”

Prin această prevedere autoritatea contractantă se asigură împotriva riscului neexecutării investiţiei, dacă ofertantul câştigător nu ar mai fi capabil să-şi onoreze obligaţiile ce decurg din viitorul contract.

Totodată, o astfel de dispoziţie a fost necesară pentru a evita înţelegerile între concurenţi (renunţarea la competiţie a operatorului de pe locul 1 în favoarea celui de pe locul 2).

Dacă forţa majoră presupune producerea unor acţiuni externe operatorului economic, imposibilitatea fortuită de execuţie poate fi cauzată de un eveniment intern, ce ţine de activitatea economică a ofertantului.

Aşadar, pentru a se constata apariţia unei situaţii fortuite, ce nu-i permite operatorul semnarea contractului, acesta trebuie să facă dovada existenţei unei fapte ce nu reprezintă o culpă personală.

Un exemplu în acest sens ar fi cel al unui ofertant căruia, între data comunicării rezultatului procedurii şi cel al încheierii contractului, i-a fost distrusă, într-un incendiu, secţia de producţie. Drept urmare, ofertantul nu mai dispunea de mijloacele necesare derulării contractului. Fiind anunţat de apariţia imposibilităţii fortuite de executare a contractului, autoritatea contractantă a decis atribuirea contractului ofertantului admisibil, clasat de pe locul 2.

Totuşi, şi în acceptarea unei astfel de motivări, autoritatea contractantă trebuie să fie precaută. Imposibilitatea de executare poate fi doar relativă, fără afectarea întregii obligaţii, a tuturor clauzelor contractuale.

Funcţie de împrejurări, imposibilitatea ar putea fi doar temporară, aplicându-se o suspendare a executării obligaţiei pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.[5]

Pe de altă parte, autoritatea are dreptul, în situaţii fortuite, de a anula procedura, aşa cum a procedat în speţa expusă în continuare[6].

În vederea prestării serviciilor de prevenire şi intervenţie în caz de incendiu la depoul de călători, ofertantul AA SRL, după ce a fost desemnat câştigător, a vizitat obiectivul autorităţii contractante, unde a remarcat starea precară a dotărilor şi instalaţiilor necesare organizării şi realizării primei intervenţii.

Ca urmare a constatărilor din teren, AA SRL a transmis autorităţii o adresă în care a menţionat: “Având în vedere cele constatate şi coroborând aceste date cu cerinţele din caietul de sarcini, considerăm că suma licitată de societatea noastră de 135.000 lei/an nu poate acoperi cheltuielile necesare pentru a ne îndeplini condiţiile contractuale cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare. […] Renunţăm la semnarea contractului”.

Fiind pusă în situaţia de a nu se încheia contractul cu ofertantul de pe locul 1, iar cel de pe locul secund prezentase o ofertă inacceptabilă, autoritatea contractantă şi-a exercitat dreptul de a anula procedura de atribuire.

Prevederea art. 204 alin. (1^1) din OUG nr. 34/2006 (cu referire la imposibilitatea fortuită de executare a contractului) pare a fi, uneori, o “variantă”/”soluţie” pentru autoritatea contractantă de a semna contractul cu ofertantului de pe locul secund.

Un exemplu cu o altă “variantă de interpretare” a articolului citat o extragem din Decizia Curţii de Apel Ploieşti[7].

În urma derulării etapei de licitaţie electronică, clasamentul în SEAP a fost: ACL SRL- locul1; E SRL- locul 2; EDM SRL- locul 3.

După modificarea propunerii financiare, ACL SRL a comunicat autorităţii contractante că, dintr-o greşeală de tastare, a introdus eronat preţul şi nu poate executa lucrarea la noua valoare.

Autoritatea contractantă, în Raportul procedurii, a desemnat ca fiind câştigătoare oferta admisibilă clasată pe locul 2, depusă de E SRL, în temeiul art. 204. alin. (1^1) din OUG nr. 34/2006: “În cazul în care autoritatea contractantă nu poate încheia contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, datorită faptului că ofertantul în cauză se află într-o situaţie de forţă majoră sau în imposibilitatea fortuită de a executa contractul, atunci aceasta are dreptul să declare câştigătoare oferta clasată pe locul doi, în condiţiile în care aceasta există şi este admisibilă.

EDM SRL, ofertantul clasat pe locul 3, a contestat la CNSC atribuirea contractului către E SRL, solicitând anularea actului de desemnare ca şi câştigătoare a lui E SRL.

În motivare, petenta a ridicat problema distorsionării concurenţei de către ACL SRL şi E SRL- întreprinderi afiliate, asociaţii fiind tată şi fiu, fapt ce rezulta din informaţiile furnizate de Oficiul Registrului Comerţului.

Contestaţia EDM SRL a fost respinsă de CNSC ca nefondată.

Nemulţumită de soluţia dată, EDM SRL a formulat plângere la Curtea de Apel, împotriva deciziei CNSC.

Curtea a constatat că, în mod nelegal, autoritatea contractantă, ca urmare a retragerii ofertei de către ACL SRL, a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (1^1) din OUG nr.34/2006.

”Împrejurarea că, dintr-o greşeală de tastare s-a introdus greşit preţul şi nu poate executa lucrarea la această valoare, nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 204 alin.1^1 din OUG nr.34/2006. […] Introducerea unui preţ dintr-o greşeală de tastare, preţ la care nu se poate executa lucrarea, care a dus la clasarea pe locul întâi, nu poate constitui situaţie de forţă majoră sau în imposibilitatea fortuită de a executa contractual, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 204 alin.1^1 din OUG nr.34/2006 privind declararea drept câştigătoare a ofertei clasate pe locul al doilea. Devin astfel aplicabile dispoziţiile art. 204 alin.1^1 din OUG nr.34/2006 care prevăd că, în caz contrar, se anulează aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică.”

Pentru aceste motive, curtea a admis plângerea formulată de E SRL şi a anulat raportul final al procedurii de atribuire, modificând Decizia pronunţată de CNSC.

Din cele relatate mai sus, se observă că acţiunea eronată a lui ACL SRL este o culpă proprie a acestuia, ce se putea evita, consecinţele fiind previzibile.

Trebuie reţinut că autoritatea contractantă, prin comisia de evaluare, are obligaţia de a discerne între culpa unui ofertant şi cazul fortuit ce poate interveni.

În practică, există diverse situaţii în care imposibilitatea fortuită de îndeplinire a unor obligaţii se situează fie la limita culpei celui implicat, fie la graniţa cu forţa majoră.

Având de a face cu astfel de cazuri, comisia de evaluare nu trebuie să abuzeze de o prevedere legală, în scopul favorizării unor ofertanţi.

Or, o parte din situaţiile expuse reprezintă tocmai aplicări incorecte ale dispoziţiilor legale, comisia de evaluare având la îndemână alte prevederi, alte soluţii pentru a finaliza în mod corect procedura de atribuire.

[1] Legea nr. 335/ 2007-  Legea camerelor de comerţ din România,  art.28 alin.(2) litera i): “avizează, la cerere, pentru societăţile româneşti, pe bază de documentaţie, existenţa cazurilor de forţă majoră şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor comerciale internaţionale”;

[2] Oferta este considerată inacceptabilă în următoarele situaţii: a) se încadrează în categoria celor prevăzute la art. 33 alin. (3);

[3] Art. 33 alin. (3) În cadrul şedinţei de deschidere nu este permisă respingerea niciunei oferte, cu excepţia celor care se încadrează într-una dintre următoarele situaţii: a) au fost depuse după data şi ora-limită de depunere sau la o altă adresă decât cele stabilite în anunţul de participare;

[4] www.cnsc.ro Buletin oficial – BO2013_0351

[5] Noul Cod Civil- Imposibilitatea fortuită de executare- Noţiune. Condiţii Art. 1634 alin. (3)

[6] www.cnsc.ro, Buletin oficial – BO2014_2933

[7] Curtea de Apel Ploieşti, Decizia nr. 1685/21.10. 2010- www.portal.just.ro.

]]>

Posted on

Modalitate de îndeplinire a standardului de calitate ISO 9001

Ec. Milica Ecaterina Dobrotă

Pentru a se asigura că executantul investiţiei poate realiza activităţile din caietul de sarcini la nivelul solicitat, autoritatea contractantă impune, de multe ori, drept cerinţă de calificare respectarea anumitor standarde (cum ar fi cel de asigurare a calităţii[1] şi a celui de protecţie a mediului[2].)

De exemplu, în fişa de date se poate regăsi următoarea precizare: „Ofertantul va face dovada că are implementat un sistem al calităţii la nivelul ISO 9001 sau echivalent, pentru activitaţi ce fac obiectul contractului. În dovedire, trebuie să se prezinte certificat ISO 9001 sau echivalent, valabil la data de depunere a ofertelor.”

Similar, funcţie de tipul şi obiectul contractului, se poate cere respectarea şi a altor tipuri de standarde: de protecţia mediului (ISO 14001); de management a informatiilor de securitate (ISO 27000); de management al sigurantei alimente (ISO 22000); dispozitive medicale (ISO 13485).

Întrucât ordonanţa este explicită doar în ce priveşte dreptul autorităţii de a solicita prezentarea certificatului aferent standardului de calitate şi a celui de mediu, orice exigenţă referitoare la alte standarde trebuie justificată, pentru a demonstra necesitatea şi nerestricţionarea accesului operatorilor la procedură.

Referirea incorectă, în documentaţia de atribuire, la un certificat ISO (International Organization for Standardization) poate atrage critici din partea operatorilor economici ,uneori, chiar şi corecţii financiare.

ISO fiind un standard englezesc, autoritatea contractantă nu trebuie să limiteze participarea la procedură a celor care au implementat alte tipuri de standarde dar echivalente (specifice altor ţări). În acest sens, o cerinţă nerestrictivă ar trebui să îmbrace forma „ISO 9001 sau echivalent”, dacă ne raportăm la mangementul calităţii.

Ce document poate prezenta operatorul economic care nu deţine un certificatul de atestare a implementării standardului solicitat, ISO 9001 sau echivalent?

În conformitate cu art. 193 din OUG nr.34 /2006: „În cazul în care operatorul economic nu deţine un certificat de calitate astfel cum este solicitat de autoritatea contractantă, aceasta din urmă are obligaţia de a accepta orice alte probe sau dovezi prezentate de operatorul economic respectiv, în măsura în care probele/dovezile prezentate confirmă asigurarea unui nivel corespunzător al calităţii.”

O dovadă ar putea fi raportul echipei de audit, prin care se demonstrează îndeplinirea cerinţelor specifice standardului.

Dar dacă ofertantul  MP SRL prezintă, în loc de certificat, un set de proceduri proprii prin care face dovada respectării cerinţelor de calitate, poate fi sau nu considerată îndeplinită solicitarea?

La o primă impresie s-ar decide excluderea din procedură, pentru neîndeplinirea cerinţei. În motivare, comisia de evaluare ar scrie: „Dacă MP SRL ştia că nu deţine certificatul solicitat, ar fi trebuit să ceară o clarificare până la termenul limită de depunere a ofertei. Orice lămurire şi contestare a modului de îndeplinire a cerinţei, în etapa de evaluare, este tardivă.”

O astfel de abordare simplistă, fără înţelegerea rolulul ISO 9001, nu pare a fi în acord cu regulile din achiziţiile publice, din următoarele considerente.

Deţinerea unui certificat prinvind standardul de calitate atestă că operatorul economic respectă procedurile de sistem menţionate în manualul calităţii, propriu operatorului. În proceduri sunt descrise activităţile relevante ce trebuie parcurse pentru a se asigura corectitudinea si eficacitatea sistemului, în scopul de a garanta obţinerea rezultatelor la nivelul calitativ dorit.

Emiterea certificatului are loc doar după auditarea firmei, prin care se verifică respectarea procedurile impuse de standardul de management al calităţii.

În acest sens, echipa de audit se asigură că operatorul economică deţine o structură organizată  (există organigramă, regulament intern, fişe de post pentru fiecare angajat etc­- reguli, de altfel, impuse şi de legislaţia muncii); dacă activităţile sunt coordonate;  dacă pentru operaţiunile derulate se păstrează înregistrările modului de desfăşurare; existenţa operaţiunilor de verificare a calităţii, a modului de satisfacere a clientului, de remediere a neconformităţilor etc.

Dacă toate acestea sunt îndeplinite, se acordă solicitantului certificatul prin care se face dovada că operatorul economic a implementat un sistem de management al calităţii la nivelul întregii sale companii, pentru activitatea relevantă.

În practică, sunt multe societăţi care, din nevoia de a avea un bun control al întregii companii, de a răspunde cât mai bine nevoilor clienţilor, şi-au implementat propriile proceduri de management al calităţii, dar fără a solicita un audit extern, în vederea certificării ISO 9001.

Documentele elaborate de aceştia dovedesc, fără niciun dubiu, că societatea aplică un sistem de control intern prin care se asigură un nivel corespunzător al calităţii.

Date fiind cele expuse mai sus, nu există niciun motiv de excludere din procedură a unui ofertant care a prezentat un manual al calităţii propriu, demonstrând asigurarea unui nivel corespunzător al calităţii.

O altă problemă, ce se poate întâlni în procesul de evaluare a ofertelor, e cea referitoare la îndeplinirea cerinţei ca activităţile înscrise în certificat să fie cele solicitate prin fişa de date: “sistem al calităţii la nivelul ISO 9001 sau echivalent, pentru activitaţi ce fac obiectul contractului.”

Răsfoind anunţurile publicate în SEAP, se observă o multitudine de denumiri date obiectului contractului: ­reabilitare drumuri; extindere reţea canalizare; lucrări tâmplărie lemn; lucrări tâmplărie PVC; închidere depozite deşeuri; lucrări în domeniul funciar, lucrări de sudură etc.

Pornind de la cerinţa din fişa de date, comisia de evaluare va analiza certificatul prin prisma identificării activităţii similare cu cea a obiectului contractului.

De exemplu, dacă obiectul contractului este „lucrări tâmplărie aluminiu” iar în certificat se regăseşte doar „lucrări tâmplărie PVC”, comisia ar fi tentată să elimine din competiţie ofertantul.

O astel de conduită pare a excede cadrul legislaţiei în vigoare şi, totodată, scopul pentru care a fost inclus filtru standardului de management.

Aşa cum am prezentat anterior, o certificare de tip ISO 9001 se acordă ca probă de implementare a unui sistem de management al calităţii, pentru domeniul relevant de activitate al ofertantului.

Astfel, operatorul economic, respectă standardul de management, indiferent dacă el face lucrări din tâmplărie de aluminiu, PVC ori lemn. Procesele de sistem înscrise în manualul calităţii nu sunt şi nici nu ar putea fi individualizate pe cele trei tipuri de materiale.

O excludere din procedură pentru un astfel de motiv a determinat societăţile ca, la apariţia unei licitaţii cu o nouă denumire de obiect, aceştia să solicite emiterea unui nou certificat în care să fie înscrisă şi activitatea specifică procedurii (deci încă o cheltuială).

În opinia mea, consider restrictivă cerinţa de raportare a activităţilor din certificat la obiectul contractului, obligând operatorii la costuri suplimentare de „actualizare” a documentului.

În spiritul respectării principiilor, o evaluare justă ar fi cea de analiză a îndeplinirii cerinţei prin referire la domeniul general de activitate al ofertantului. De exemplu: dacă obiectul contractului ar fi „Lucrări refacere reţea de canalizare” ori „Lucrări asfaltare străzi”, comisia ar trebui să accepte domeniul generic „Lucrări de construcţii”. În niciun caz să respingă pe motivul că nu deţine certificat şi pentru „asfaltare străzi”.

Încă un motiv de excludere, ce se poate întâlni în evaluare, este legat de valabilitatea certificării. Pentru executarea contractului, autoritatea e interesată de ofertanţi autorizaţi/certificaţi. Prezentarea unui certificat expirat, nici măcar fără o reauditare în curs, constituie un motiv de excludere.

Dar dacă certificatul expiră în perioada de evaluare a ofertelor, operatul trebuie eliminat sau nu din procedură? În conformitate cu prevederile fişei de date, certificatul era în termen de valabilitate la data depunerii ofertei. Comisia ar trebui să-i ceară clarificări în acest sens, respingerea fiind neîntemeiată.

Alte regulile de utilizare a cerinţei privind standardul de management de calitate (aplicabile şi pentru celelalte tipuri de standarde) sunt înscrise în OUG nr. 34/2006 şi detaliate în Ordinul ANRMAP nr. 509/2011:

  • asociatul/subcontractantul trebuie să îndeplinească cerinţa pentru partea sa de implicare;

  • interdicţia solicitării respectării standardului de către producătorul/distribuitorul ce nu are calitatea de ofertant;

  • nu e permisă susţinerea acestei cerinţe, certificatul nefiind o resursă transferabilă[3].

[1] Paragraful 6 din OUG nr.34/2006-  Standarde de asigurare a calităţii;

[2] Paragraful 7 din OUG nr.34/2006 – Standarde de protecţie a mediului

[3] Art. 193^1: Certificarea respectării standardelor de asigurare a calităţii nu poate face obiectul susţinerii acordate de către o altă persoană.

]]>

Posted on

Transpunerea directivelor europene privind achizițiile publice – provocare majoră pentru România

Avocat Florin IRIMIA

Încrederea manifestată la momentul adoptării noilor directive cu privire la capacitatea țării noastre de a le transpune la termen și în mod conform începuse să se diminueze considerabil la finalul anului trecut, în contextul în care România nu adoptase încă decizii cu privire la modalitatea concretă de lucru în acest proces legislativ complex și îndelungat. Trebuie precizat că alte State membre ale Uniunii Europene au adoptat deja acte normative de transpunere (Marea Britanie) sau au prezentat propuneri de adaptare a legislației interne.

Din fericire, optimismul a revenit parțial în acest început de an. Deși lucrurile nu au evoluat considerabil raportat la finalul anului trecut, s-au realizat totuși demersuri importante în direcția cea bună. Astfel, poate pentru prima dată de la adoptarea de către România a acquis-ului comunitar în materie de achiziții publice, devine vădită intenția Guvernului de a realiza consultări efective cu actorii relevanți în acest domeniu: mediul privat, asociațiile profesionale, societatea civilă. Această tendință s-a manifestat prin consultările inițiate de Cancelaria Primului Ministru pentru elaborarea Strategiei Naționale în domeniul achizițiilor publice și cu privire la opțiunile de transpunere a politicilor din directivele europene.

Inițiativa este binevenită și trebuie continuată în sensul că această consultare nu trebuie să se limiteze la o simplă culegere de opinii ci trebuie să conducă la însușirea și implementarea ideilor pertinente prin introducerea acestora în propunerile de modificări legislative destinate implementării directivelor europene.  Din păcate, acest demers de consultare publică care ar trebui să reprezinte o regulă de bază în adoptarea actelor normative intervine cu o întârziere de aproape un an, perioadă în care s-ar fi putut realiza progrese însemnate în procesul de transpunere.

Ar fi fost util să avem la acest început de an o primă formă de propunere legislativă de implementare a directivelor astfel încât să dispunem de o perioadă suficientă de timp pentru discuții și reglaje fine a textelor de lege propuse astfel încât acestea să fie atât conforme cu directivele europene cât și adaptate la specificul național și corelate cu legislația existentă în domenii incidente achizițiilor publice și cu practică judiciară.

Ne păstrăm speranța că întârzierea înregistrată în procesul de implementare va fi recuperată pe parcursul anului 2015 astfel încât să fie respectat termenul alocat pentru transpunere (aprilie 2016). Ceea ce contează cu adevărat este ca această transpunere să fie tratată ca reprezentând o oportunitate rară (o reformă a legislației europene a achizițiilor publice intervine aproximativ din zece în zece ani) pentru reașezarea, pe baze mult mai solide, a întregului sistem de achiziții publice, atât la nivel legislativ dar mai ales la nivel instituțional.

Cu riscul de a repeta ceea ce toți actorii din domeniul achizițiilor publice cunosc deja, problemele majore care trebuie rezolvate cu prilejul modificărilor legislative pentru ca sistemul să fie mai performant decât cel actual sunt următoarele:

  • insuficienta delimitare a atribuțiilor autorităților/instituțiilor implicate în sistemul de achiziții publice;

  • suprapunerea competențelor autorităților/instituțiilor cu rol în reglementarea, monitorizarea, supravegherea și controlul achizițiilor publice;

  • unificarea practicii judiciare în domeniul achizițiilor publice;

  • profesionalizarea personalului din autorităților contractante care participă la atribuirea și derularea contractelor de achiziție publică.

Pentru ca aceste probleme să fie rezolvate, este absolut necesar ca toți cei care participă la elaborarea Strategiei naționale în achiziții publice și la transpunerea directivelor europene adoptate în anul 2014 să înțeleagă că trebuie realizat un compromis politic și instituțional care să fie bazat pe bună credință și care să aibă ca prioritate realizarea interesului public. Să sperăm astfel că se va conștientiza faptul că armonizarea legislației române cu cea europeană în domeniul achizițiilor publice reprezintă o prioritate națională care trebuie abordată în mod responsabil și pentru realizarea căreia sunt necesare consens și voință politică astfel încât să fie alocate resursele suficiente pentru o transpunere corespunzătoare.

]]>