Tag: achizitii publice

Conferinte: "Achizitiile publice finantate din fonduri europene – solutia dezvoltarii locale"

« Achizitiile publice finantate din fonduri europene – solutia dezvoltarii locale ». Echipa SCPA Ceparu si Irimia]]>

Cursuri sustinute de avocati din cadrul SCPA CEPARU si IRIMIA

– 23 noiembrie 2010, orele 14-17  – Curs Baroul Bucuresti. Tematica: Parteneriat public-privat versus achizitii publice in lumina noilor dispozitii legale. Lectori: Avocat Florin Irimia si Avocat Beatrice Ilioiu]]>

Conferinta Internationala PARTENERIAT PUBLIC PRIVAT

Societatea de Avocaţi Ceparu şi Irimia are deosebita plăcere de a găzdui prima ediţie a Conferinţei Internaţionale privind Parteneriatul Public-Privat, un eveniment ce se doreşte a deveni o tradiţie pentru România. Astfel, în data de 28 Septembrie 2010 la Hotel Radisson din Bucuresti, vom încerca să explorăm, împreună cu o serie de invitaţi de marcă din ţară şi din străinătate, oportunităţile de investiţii în regim de parteneriat public-privat şi potenţialul de creştere în domeniul finanţării proiectelor de infrastructură din România. Evenimentul se doreşte o bună oportunitate de a analiza conceptul de parteneriat public privat din perspectivă strategică, tehnică, financiară şi juridică, în raport de ultimele evoluţii economice, dar, în acelaşi timp, şi de a identifica opţiunile concrete ale autorităţilor publice centrale şi locale de a dezvolta proiecte de acest tip, pe termen mediu şi lung. Sunteţi invitat să participaţi activ la prezentările şi dezbaterile ce vor avea loc şi, în acest sens, vă transmitem Agenda preliminară a Conferinţei. Pentru informaţii suplimentare legate de această conferinţă, vă stăm la dispoziţie la tel: 021/313.14.46 sau pe adresa de e-mail: office@ceparu-irimia.ro. Vă rugăm să confirmaţi participarea la conferinţă până la data de 23.09.2010 (intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile). Cu deosebită consideraţie, Societatea de Avocaţi Ceparu şi Irimia ]]>

Achizitile publice din Romania sub lupa Comisiei europene

SCPA Ceparu si Irimia

In mod putin surprinzator, rapoartele intocmite de autoritatile europene cu privire la functionarea institutiilor romanesti scot in evidenta riscurile conflictului de interese si ale coruptiei in procedurile de achizitie publica.

Aceste rapoarte au fost publicate in cadrul « mecanismului de cooperare si verificare » care are ca scop facilitarea integrarii Romaniei si Bulgariei in Uniunea Europeana.

Comisia Europeana indica anumite masuri pe care aceste doua tari trebuie sa le adopte pentru a intari legislatia nationala, strategia si practica, in special in materie de sanctiuni penale ale incalcarii regulilor specifice achizitiilor publice. De asemenea, autoritatile europene recomanda cu insistenta o mai mare cooperare intre autoritatile administrative si cele judiciare.

Este de remarcat faptul, in premiera, Comisia europeana face referire, intr-un document oficial, la coruptia existenta in procedurile de achizitii publice.

Sa speram ca aceasta atentionare va determina o reactie eficienta din partea atat a autoritatilor contractante cat si a institutiilor competente in sanctionarea infractiunilor de coruptie savarsite in domeniul atribuirii contractelor finantate din fonduri publice.

]]>

Consiliul National de Solutionare a Contestatiilor – instanta paralela?

Avocat Florin IRIMIA

Articol publicat in Revista de achizitii publice

Multa cerneala s-a varsat deja despre specificul activitatii si rolul Consiliului National de Solutionare a Contestatiilor (CNSC). Se pare insa ca nu a fost suficienta, de vreme ce au ramas nelamurite inca multe aspecte. Nu ne propunem sa le clarificam definitiv in paginile acestei reviste insa, consideram util sa evidentiem cateva din problemele intalnite in practica. In acest sens, vom proceda la o scurta comparatie intre activitatea administrativ-jurisdictionala a CNSC si cea a instantelor de judecata.

Potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 34/2006, CNSC este un organism independent cu activitate administrativ-jurisdictionala, care se supune numai legii si care este independent in adoptarea deciziilor sale. Consiliul este competent sa solutioneze contestatiile formulate in cadrul procedurii de atribuire, inainte de incheierea contractului, prin complete specializate (art. 266 alin. (1) din OUG nr. 34/2006).

Aceleasi caracteristici de independenta, impartialitate le prezinta si instantele de judecata, astfel cum rezulta din prevederile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si magistratilor.

Aceste asemanari nu transforma insa CNSC in instanta de judecata, avand in vedere ca, potrivit Constitutiei Romaniei, justitia se infaptuieste de Inalta Curte de Casatie si Justitie si de celelalte instante judecatoresti prevazute de lege, respectiv curti de apel, tribunale si judecatorii.

Tot legea fundamentala ne spune ca procedurile administrativ-jurisdictionale de solutionare a litigiilor sunt facultative si gratuite. Acesta este si motivul pentru care este imposibila taxarea contestatiilor formulate in fata CNSC, desi sunt multe voci care solicita acest lucru. Instituirea unei taxe de solutionare a contestatiilor ar fi posibila doar prin modificarea Constitutiei. Spre deosebire, majoritatea actiunilor intentate in fata instantelor judecatoresti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, conform Legii nr. 146/1997.

Asupra constitutionalitatii prevederilor din OUG nr. 34/2006 care reglementeaza procedura de solutionare a contestatiilor de catre CNSC, s-a pronuntat in repetate randuri Curtea Constitutionala.

Astfel, prin Decizia nr. 690/2007, curtea a retinut in esenta, ca «instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu contravine dispoziţiilor constituţionale atâta timp cât decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti», astfel cum este cazul deciziei CNSC care poate face obiectul unei plangeri la curtea de apel competenta. Mai mult, spune Curtea Constitutionala, avand in vedere ca OUG nr. 34/2006 instituie posibilitatea sesizarii alternative a instantei de judecata sau a CNSC, procedura adminstrativ-jurisdictionala ramane facultativa, fapt ce asigura respectarea accesului la justitie.

Astfel cum rezulta cu certitudine atat din textul legii supreme cat si din jurisprudenta Curtii Constitutionale, CNSC nu poate fi o instanta de judecata. Insa, caracterul alternativ, facultativ si gratuit al procedurii de solutionare a contestatiilor, confera legitimitate acestui organism administrativ cu atributii jurisdictionale.

Desi in teorie lucrurile par oarecum clare, in practica situatia se complica atunci cand activitatea CNSC « imprumuta » in parte din caracteristicile procedurilor judiciare.

Acest «imprumut» se justifica, in parte, prin lipsa reglementarii precise a procedurii de solutionare a contestatiilor de catre CNSC. Astfel, avand in vedere ca dispozitiile speciale ale OUG nr. 34/2006 se completeaza cu dreptul comun, CNSC este, deseori, «tentat» sa faca apel la regulile Codului de procedura civila. Tentatia este mai mult decat naturala, in masura in care dispozitiile legii speciale sunt insuficiente pentru acoperirea tuturor situatiilor intalnite in practica, in special a dificultatilor de ordin procedural. Insa, uneori, se ignora faptul ca utilizarea solutiilor oferite de dreptul comun  nu este intotdeauna potrivita, tocmai in considerarea caracterului administrativ-jurisdictional al activitatii CNSC. Astfel, exista riscul ca CNSC sa fie transformat in instanta paralela, fapt interzis de Constitutia Romaniei, astfel cum am subliniat anterior.

Pentru ilustrarea utilizarii in exces a regulilor procedurii de drept comun, va expunem cateva exemple intalnite in practica.

1. In cuprinsul unei decizii prin care CNSC si-a declinat competenta de solutionare a contestatiei in favoarea instantei de drept comun (in speta Tribunalul), s-a mentionat ca termen pentru formularea plangerii o perioada de 5 zile de la comunicare. In motivarea acestei mentiuni, CNSC a facut trimitere la dispozitiile art. 158 din Codul de procedura civila potrivit carora «Daca instanta se declara necompetenta, impotriva hotararii se poate exercita recurs in termen de 5 zile de la pronuntare». Aceste prevederi fac vorbire in mod expres de hotarea de declinare de competenta adoptata de o instanta de judecata. Astfel, aplicarea, prin analogie, a acestui termen de 5 zile si plangerii impotriva unei decizii a CNSC, reprezinta un demers eronat, in masura in care CNSC nu este instanta de judecata. Mai mult, se incalca flagrant dispozitiile speciale ale OUG nr. 34/2006 (art. 281) care mentioneaza expres un termen de 10 zile pentru depunerea plangerii impotriva deciziei CNSC, fara a se opera nicio distinctie intre deciziile care solutioneaza constestatiile pe exceptia necompetentei materiale, pe alte exceptii sau pe fond.

2. In continuarea exemplului anterior, aratam ca, in opinia noastra, CNSC nu poate adopta o decizie de declinare a competentei in favoarea unei instante judecatoresti. Astfel, consideram ca CNSC nu poate decat sa respinga ca inadmisibila o contestatie care i-a fost transmisa in mod gresit.

Astfel cum am aratat, hotarea de declinare a competentei nu apartine decat unei instante, in niciun caz unui organism administrativ-jurisdictional. In acest sens este insasi practica CNSC care a considerat ca, nefiind instanta de judecata, nu are posibilitatea sa dispuna sesizarea Curtii Constitutionale cu solutionarea unei exceptii de neconstitutionalitate. De asemenea, CNSC a refuzat, pe aceleasi considerent, transmiterea unei chestiuni prejudiciale Curtii de Justitie a Comunitatii Europene.

Probleme apar si in situatia opusa cand, pe motiv ca procedura in fata CNSC nu este similara cu cea desfasurata inaintea unei instante judecatoresti, sunt incalcate principii juridice esentiale precum cel al contradictorialitatii si al dreptului la aparare.

3. Potrivit dispozitiilor OUG nr. 34/2006, desi procedura de solutionare a contestatiilor este preponderent scrisa, aceasta ar trebui sa se desfasoare  «cu respectarea principiilor legalităţii, celerităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare » (art. 269 din OUG nr. 34/2006). In practica insa, am intalnit situatii in care intentia legiuitorului nu a fost respectata intocmai.

Un exemplu relevant in acest sens il reprezinta depunerea unei cereri de interventie la o contestatie aflata pe rolul CNSC, cerere care nu se comunica partilor din dosar nici de catre intervenient, nici de catre Consiliu. Potrivit dispozitiilor art. 52 din Codul de procedura civila, instanta se pronunta in prealabil asupra admisibilitatii cererii de interventie, pe care o comunica ulterior partilor. Aceste dispozitii nu sunt aplicate de catre CNSC care, desi admite in principiu cererile de interventie, nu le comunica nici contestatorului si nici autoritatii contractante, incalcand astfel principiile prevazute de art. 269 din OUG nr. 34/2006.

La fel se intampla si in cazul in care punctul de vedere al autoritatii contractante nu este comunicat contestatorului. Astfel, desi intra in obligatia autoritatii contractante sa transmita societatii contestatoare punctul sau de vedere (conform art. 274 alin. (2) din OUG nr. 34/2006), in cazul in care autoritatea nu se conformeaza, CNSC nu verifica daca s-a realizat comunicarea corespunzatoare.

Incalcarea principiului contradictorialitatii poate avea loc, de asemenea, si in situatia in care contestatorul depune precizari la contestatie pe care omite sa le transmita si autoritatii contractante. Mai general, poate fi vorba de orice document care se depune la CNSC si nu se comunica si partii adverse (inscrisuri, puncte de vedere experti, etc.).

Aceasta lipsa de contradictorialitate, specifica procedurilor administrativ-jurisdictionale, nu se regaseste in litigiile desfasurate in fata instantelor de judecata care verifica riguros comunicarea intre parti a documentelor depuse la dosarul cauzei.

4. Un alt element de comparatie intre CNSC si instanta de judecata (in speta Tribunalul, sectia de contencios administrativ) il reprezinta calea de atac impotriva hotararilor adoptate.

Astfel, atat deciziile emise de catre CNSC cat si sentintele pronuntate de catre tribunal pot fi atacate la Curtea de Apel pe raza careia isi are sediul autoritatea contractanta.

Diferente intre caile de atac sunt sesizabile in ce priveste denumirea acestora si termenul de depunere. Astfel, in timp ce deciziile CNSC se ataca cu plangere in termen de 10 zile de la comunicare (art. 281 din OUG nr. 34/2006), sentintele tribunalului sunt susceptibile de recurs, termenul de formulare fiind de 5 zile de la comunicarea catre parti (art. 287 indice 16 din OUG nr. 34/2006). De multe ori, sentintele pronuntate mentioneaza, in mod eronat, ca termen de recurs 15 zile de la comunicare, astfel cum prevad dispozitiile Codului de procedura civila.

In opinia noastra, diferenta in ce priveste termenul de formulare a cailor de atac nu poate fi justificata prin caracterul specific al procedurii administrativ- jurisdictionale. Astfel, consideram ca, pentru egalitate de tratament, s-ar impune ca partea nemultumita de decizia CNSC sau de sentinta tribunalului  sa dispuna de acelasi termen pentru depunerea plangerii, respectiv a recursului. In situatia actuala, contestatorul care s-a adresa tribunalului este dezavantajat in raport cu cel care a ales sa sesizeze CNSC.

O alta diferenta intre cele doua proceduri se refera la locul in care se depune plangerea, respectiv recursul. Astfel, in timp ce recursul impotriva sentintei tribunalului se depune chiar la instanta a carei hotarare se ataca, plangerea impotriva deciziei CNSC se depune la Curtea de Apel competenta (pe raza careia isi are sediul autoritatea contractanta). Consideram ca, si in aceasta situatie, ar trebui sa existe o procedura unitara, pentru simplul motiv ca este mai eficienta depunerea recursului la instanta a carei hotarare sa ataca, instanta de fond transmitand instantei de recurs dosarul care a stat la baza pronuntarii sentintei recurate. In cazul deciziei CNSC, avand in vedere ca plangerea se depune la instanta de control judiciar, aceasta trebuie sa solicite Consiliului dosarul in care s-a pronuntat decizia atacata. Inainte de modificarea intervenita prin OUG nr. 143/2008, plangerea se inainta, in mod obligatoriu, direct Consiliului care avea obligatia de a transmite dosarul curtii de apel competente.

Obligatia depunerii plangerii la CNSC a fost inlaturata initial prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 569/2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I nr. 537/2008. Prin aceasta decizie s-a admis exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 281 alin. (1) din OUG nr. 34/2006 si s-a constatat ca obligatia depunerii plangerii numai la CNSC, ca o conditie de acces la justitie, nu poate fi justificata in mod obiectiv si rezonabil.

Prin OUG nr. 143/2008 s-a introdus posibilitatea introducerii alternative a plangerii, atat la Consiliu cat si la intanta competenta. Aceasta posibilitate alternativa a fost eliminata prin OUG nr. 19/2009 care transeaza si stabileste ca plangerea se introduce exclusiv la instanta competenta. Ulterior, in practica  a fost intalnita frecvent o consecinta negative a acestor modificari legislative,  respective amanarea solutionarii plangerii in cazul in care CNSC nu transmite dosarul pana la primul termen de judecata.

Observam ca diferentierea intre procedura de solutionare a contestatiilor desfasurata in fata CNSC si cea judiciara se realizeaza, de multe ori, in detrimentul partilor implicate in litigiu. Astfel, in anumite situatii (cum ar fi cele referitoare la lipsa comunicarii actelor de la dosar), Consiliul se delimiteaza radical de instantele de judecata, considerand ca nu poate dispune aceleasi masuri. Insa, in alte cazuri, CNSC adopta solutii care sunt de competenta exclusiva a instantelor de judecata (cum ar fi declinarea de competenta).

Consideram ca situatiile exemplificate sunt, in primul rand, consecinta negativa a unei insuficiente reglementari a procedurii de solutionare a contestatiilor pe cale administrativ-jurisdictionala. De asemenea, de vina este si inexistenta unei definitii exacte a specificului activitatii desfasurate de catre CNSC, in comparatie cu cea a instantelor judecatoresti.

In opinia noastra, aceste deficiente legislative care au drept consecinta lipsa de previzibilitate a solutiilor care pot fi adoptate de catre CNSC(in special cele care privesc probleme de ordin procedural) pot fi remediate, intr-o prima etapa, prin unificarea practicii atat la nivelul CNSC cat si la instanta de judecata. Astfel, fara a transforma Consiliul intr-o instanta de judecata, doctrina si practica ar trebui sa precizeze mult mai clar cadrul procedural in care acest organism administrativ-jurisdictional isi desfasoara  activitatea.

]]>

Procedurile de atribuire a contractelor de achizitii publice pe rolul instantelor de judecata- studii de caz

Avocat Florin IRIMIA

Articol publicat in Revista de achizitii publice

In Romania, toti actorii implicati in procedurile de atribuire a contractelor de achizitie publica invoca lipsa unei practici judiciare unitare in acest domeniu. Aceasta deficienta are drept consecinta o lipsa de previzibilitate a solutiilor care pot fi adoptate in rezolvarea litigiilor in materie de achizitii publice.

Situatia ar putea fi insa atenuata daca ar fi consultate si invocate mai des solutiile pe care le adopta instantele tarilor cu traditie in domeniul achizitiilor publice. In acest scop, va propun sa analizam cateva cazuri practice solutionate judicios de catre instantele franceze.

1. Prin Decizia nr. 323948 din data de 31 mai 2010, Consiliul de Stat francez a precizat regulile referitoare la solidaritatea membrilor unei asocieri intr-un litigiu privind responsabilitatea contractuala a acestora.

In speta, o asociere de operatori economici care executa un contract de consultanta tehnica a fost chemata in justitie de catre Statul francez pentru a repara prejudiciul creat ca urmare a supraincalzirii unei cladiri.

In fata judecatorului, un membru al asocierii, care a prezentat aparari diferite de cele ale celorlalti membri, a fost singurul condamnat pentru fapta retinuta in sarcina asocierii.

Pentru Consiliul de Stat, societatile care au format o asociere solidara pentru executarea contractului de achizitie publica sunt prezumate ca se reprezinta mutual in fata instantelor in ceea ce priveste indeplinirea obligatiilor contractuale. Reprezentarea aceasta tacita inceteaza insa in situatia in care, in fata instantei, membrii asociereii formuleaza concluzii divergente. Astfel, Consiliul de Stat a considerat ca instanta de apel a a judecat corect ca, actionand astfel, operatorul economic in cauza a decis sa puna capat reprezentarii mutuale in justitie a societatilor membre ale asocierii din care face parte.

2. In aceeasi zi de la sfarsitul lunii mai, Consiliul de Stat a statuat prin Decizia nr. 315851 asupra validitatii angajamentului asumat de catre un ofertant la o procedura de atribuire a unui contract de achizitie publica.

In cauza, o municipalitate a desfasurat, in anul 1999, o procedura de cerere de oferte avand ca obiect o lucrare de reabilitare a unor locuinte. O societate, a carei oferta a fost initial respinsa, a fost instiintata ulterior de faptul ca, in realitate, oferta sa a fost declarat castigatoare, prima adresa fiind eronata.

Societatea in cauza a refuzat sa incheie insa contractul de achizitie publica, motiv pentru care autoritatea contractanta a desemnat castigatoare oferta clasata pe urmatorul loc.

Ulterior, impotriva societatii care refuzase contractul, autoritatea a formulat o actiune in pretentii pentru suma reprezentand diferenta de pret intre oferta sa si cea careia i s-a atribuit in final contractul.

Pentru Consiliul de Stat francez, o astfel de actiune se cuvine a fi respinsa, pe motiv ca, adresa initiala a autoritatii contractante a avut ca efect « dezlegarea » societatii in cauza de angajamentul pe care si-l asumase de mentinere a ofertei de participare o anumita perioada. Prin urmare, contractul de achizitie publica nu mai putea fi semnat decat cu acordul expres al ofertantului.

3. In data de 17 martie 2010, prin Decizia nr. 308676, Consiliul de Stat francez s-a pronuntat asupra modificarilor aduse unui contract de achizitie publica pe parcursul executarii sale.

In speta, o comuna a incheiat un contract de achizitie publica cu un operator economic pentru constructia unui muzeu. In timpul executiei lucrarilor, comuna a acordat operatorului economic mai multe prelungiri ale termenului de finalizare a contractului.

Ca urmare a unui litigiu, atat Tribunalul administrativ din Paris cat si Curtea de Apel au condamnat comuna la plata in integralitate catre operatorul economic a pretului  stabilit prin contract, desi comuna dorea sa fie aplicate penalitati de intarziere in executarea lucrarilor.

Pentru Consiliul de Stat, este permis oricand partilor, chiar si fara sa semneze un act aditional in acest sens, sa fie de acord cu derogarea la clauzele stabilite initial prin contract in ceea ce priveste penalitatile de intarziere. In aceasta situatie, Curtea de apel administrativa de la Paris nu a comis nicio eroare de drept stabilind, printr-o apreciere suverana, ca acordarea de catre comuna a amanarilor succesive a termenului de finalizare a contractului echivaleaza cu renuntarea la penalitatile de intarziere.

Ramane insa de vazut pana unde se poate deroga de la dispozitiile contractului initial.

]]>

Cai de atac in domeniul achizitiilor publice – Studiu Comparat

SCPA CEPARU SI IRIMIA va pune la dispozitie studiul de drept comparat (Romania-Franta) din domeniul achizitiilor publice. Persoanele interesate il pot obtine trimitand email la adresa de e-mail: office@ceparu-irimia.ro cu subiectul “Cai de atac in achizitiile publice”. ]]>

Achizitiile publice si dreptul penal

Avocat Florin IRIMIA

Articol publicat in Revista de Achizitii pulbice

Latura penala a procedurilor de atribuire a contractelor de achizitie publica a fost si ramane foarte putin explorata de catre doctrina juridica. De obicei, in acest domeniu, se vorbeste numai de infractiunile cele mai des intalnite, cum ar fi darea si luarea de mita sau de primirea de foloase necuvenite, infractiuni prevazute de art. 254, 255 si 256 din Codul penal roman.

Inexistenta unor statistici precise privind infractiunile realizate in materie de achizitii publice, absenta unor reglementari specifice domeniului economic si financiar in codul penal, nepublicarea hotararilor judecatoresti sau lipsa de specializare a magistratilor sunt unele dintre motivele inexistentei unui drept penal direct aplicabil achizitiilor publice. De asemenea, formarea relativ lenta a unui contencios penal al achizitiilor publice, ca si dificultatea de a urmari evolutia reglementarilor specifice acestui domeniu, explica de ce nu s-a realizat inca o analiza aprofundata a legaturii dintre dreptul penal si achizitiile publice.

Interventia organelor de cercetare si urmarire penala in procedurile de atribuire a contractelor de achizitii publice exista insa si ea corespunde unor disfunctionalitati importante in raportul dintre «banul public» si dreptul contractelor, precum  si unei realitati sociale dominate de cultul banilor.

Fenomenul de «penalizare» (influenta a dreptului penal) a achizitiilor publice corespunde deci unei realitati sociale si juridice care nu poate fi ignorata. Atunci cand nu putem ignora un lucru, este preferabil sa-l intelegem cat mai bine. Prin urmare, se cuvine sa conturam, cat mai precis posibil, aceasta tendinta a dreptului penal de a interveni in materia achizitiilor publice.

Notiunea de «penalizare», evolutiva si polimorfa, acopera realitati diferite si priveste atat acte comise in mod voluntar, intentionat sau fraudulos, cat si acte comise din neglijenta sau imprudenta.

Infractiunile comise in materie de achizitii publice nu se refera numai la procedurile de atribuire a contractelor finantate din banii publici, ci si la executarea acestor contracte.

Pe langa principiile de transparenta, concurenta si neutralitate aplicabile in procedurile de atribuire, trebuie sa fie respectat si principiul prudentei in executarea propriu-zisa a achizitiei publice. Spre exemplu, acest principiu de prudenta trebuie sa determine atat antreprenorul cat si beneficiarul unei lucrari sa fie in mod special atenti in ceea ce priveste respectarea regulilor de securitate si igiena pe santier. In caz contrar, acestia se pot face vinovati de comiterea unor infractiuni din culpa (accidente de munca, de exemplu).

Desi tendinta de penalizare pentru infractiunile comise din culpa se distinge de cea legata de infractiunile de coruptie (comise cu vinovatie) presiunea penala cauzata de consecintele nerespectarii obligatiilor de securitate si prudenta poate fi la fel de mare, cu atat mai mult cu cat aceste consecinte pot fi mai vizibile decat in cazul infractiunilor de coruptie.

Astfel cum am precizat in primele randuri ale acestei analize, antingerile voluntare, intentionate, aduse regulilor aplicabile in materie de achizitii publice, sunt analizate in general din perspectiva infractiunilor de coruptie cel mai des intalnite: darea si luarea de mita, primirea de foloase necuvenite.

Alaturi de aceste infractiuni pot aparea insa si altele, la fel de grave, cum ar fi: abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor si contra intereselor publice, neglijenta in serviciu, conflictul de interese, traficul de influenta, falsul in inscrisuri oficiale sau sub semnatura privata, falsul intelectual, uzul de fals.

Avand in vedere dificultatea calificarii juridice a tendintei de penalizare a domeniului achizitiilor publice, se cuvine sa raspundem la urmatoarea intrebare: care este rolul pe care il joaca penalizarea si care este impactul sau asupra evolutiei dreptului achizitiilor publice si a dreptului administrativ, in general?

Pentru a formula un raspuns cat mai exact acestei intrebari, este indispensabil sa descriem dificultatile si provocarile pe care le intampina judecatorul penal in materie de incalcare a regulilor specifice de atribuire si executare a contractelor de achizitie publica. De asemenea, trebuie relevat rolul de catalizator pe care il joaca penalizarea in acest domeniu.  Analiza diferitelor tipuri de infractiuni legate de achizitiile publice arata ca nu exista un arsenal represiv propriu acestui domeniu. Doar sanctionarea severa a infractiunii de primire de foloase necuvenite, specifica achizitiilor efectuate din fonduri publice, joaca un rol preventiv impotriva practicilor de coruptie.

Punerea in practica a mijloacele represive, mai mult sau mai putin specifice, impune cunoasterea aprofundata a legislatiei achizitiilor publice dar si a mijloacelor si metodelor de lucru ale profesionistilor care incearca sa actioneze in «zone» mai putin controlate sau in cele unde accesul «profanilor» este mai dificil.

Pentru a sesiza mai bine atingerile aduse libertatii si egalitatii participantilor la procedurile de atribuire a contractelor de achizitii publice, judecatorii au nevoie de mai multa libertate de apreciere si de puteri mai putin restranse decat cele actuale.

Obiectivul este de a se gasi un echilibru intre eficacitatea si legalitatea procedurile de atribuire a contractelor de achizitii publice, echilibru  in baza carui autoritatile contractante vor putea sa garanteze o cat mai buna functionare a concurentei.  Credibilitatea represiunii depinde nemijlocit de gradul de autonomie de care dispune magistratul in analiza problemelor de drept administrativ si in cautarea elementelor constitutive ale infractiunilor.

Eforturile judecatorului penal sunt cu atat mai dificile cu cat infractiunile comise in materie de achizitii publice au un caracter foarte tehnic, avand in vedere legislatia foarte complexa.

Diversitatea actiunilor frauduloase are ca punct de plecare o slaba definire a nevoilor care conduce autoritatea contractanta la unele decizii mult prea subiective. Judecatorul va trebui astfel sa transeze intre existenta sau inexistenta unei infractiuni de coruptie, bazandu-se pe analiza nevoilor autoritatii contractante: cu cat nevoile sunt exprimate mai riguros, cu atat vor fi mai putine riscuri sa existe fapte de favorizare a anumitor participanti la procedura de atribuire. Precizia in fixarea nevoilor contribuie de asemenea esential la asigurarea ulterioara a bunei executari a contractului de achizitie publica.

Campul de aplicare a represiunii este de asemenea destul de larg, calitatea persoanelor susceptibile sa aduca atingere regulilor specifice achizitiilor publice fiind foarte diversa. Astfel, represiunea penala nu vizeaza doar autorul sau coautorul infractiunii, dar si toate persoanele care, intr-un mod sau altul (complicitate, tainuire), au comis fapte de coruptie.

Sanctionarea nerespectarii obligatiilor de impartialitate, de probitate si de prudenta are, de altfel, un caracter specific in masura in care nu priveste decat anumiti participanti la procedurile de achizitii publice. In practica, sanctiunile aplicate se refera in general la persoanele fizice susceptibile sa intervina in astfel de proceduri. O schimbare legislativa ar fi astfel necesara in scopul atragerii in fata organelor penale a autoritatilor contractante sau operatorilor economici in calitate de persoane juridice, iar nu numai a conducatorilor acestora.

Penalizarea dreptului achizitiilor publice poate fi privita ca o interventie a judecatorului penal in administratia publica, ca o judecata de valoare asupra comportamentului celor implicati in achizitiile publice.

Intr-adevar, chiar daca autoritatea contractanta se afla in prima linie, ofertantul afectat de comiterea unor fraude nu cauta intotdeauna sa obtina condamnarea persoanei responsabile pentru atribuirea contractului de achizitie publica.

Acesta doreste doar sa stie cine este vinovatul si cum a avut loc frauda. Pentru a raspunde acestor intrabari, magistratul trebuie sa aprecieze in mod concret si detaliat fazele diferite ale procesului decizional, contextul actului fraudulos precum si perimetrul de actiune a autorului infractiunii.

Penalizarea dreptului achizitiilor publice pune fata in fata doua realitati care se ignorau reciproc pana acum: justitia penala si achizitiile publice. In acest moment, cei implicati in derularea procedurilor de achizitie publica se tem ca organele de cercetare si urmarire penala sa nu se indeparteze, in aprecierea eventualelor incalcari are regulilor aplicabile in acest domeniu, de la regulile deja cunoscute in materie de achizitii publice.

Astfel, puterea judecatorului penal de a se pronunta, in locul specialistilor, asupra legalitatii procedurilor de achizitie publica, creeaza un sentiment de nesiguranta. In aceasta situatie, ne putem intreba: este represiunea penala adaptata achizitiilor publice, de vreme ce nu judecatorul penal este cel mai in masura sa aprecieze incalcarea egalitatii participantilor la procedurile de atribuire?

Penalizarea domeniului achizitiilor publice este tributara informatiilor care ajung la cunostinta organelor de urmarire penala. Majoritatea actelor frauduloase legate de infractiunile intalnite in aceasta materie sunt prin definitie consensuale si motivate de un interes mutual. Pe cale de consecinta, organele penale intampina dificultati majore in culegerea de informatii fiabile referitoare la aceste infractiuni.

Infractiunile specifice pot fi astfel descoperite mai degraba de catre organisme specializate cum ar fi Autoritatea Nationala pentru Reglementarea si Monitorizarea Achizitiilor Publice, Consiliul National de Solutionare a Contestatiilor, Unitatea pentru Coordonarea si Verificarea Achizitiilor Publice, etc., organisme care pot sesiza organele penale abilitate.

Achizitiile publice reprezinta o materie pluridisciplinara care se situeaza la intersectia mai multor domenii: economic, tehnic, juridic. Controalele jurisdictionale care sunt efectuate in aceasta materie trebuie astfel sa acopere toate dimensiunile si implicatiile achizitiilor publice: sanctiunile administrative si financiare (cum ar fi cele aplicate de Autoritatea Nationala pentru Reglementarea si Monitorizarea Achizitiilor Publice) sunt destinate institutiilor publice, in timp ce sanctiunile penale lovesc in persoana care se afla la originea actelor infractionale. Scopul care trebuie astfel atins consta in garantarea unei securitati juridice optimale, in masura in care numeroasele controale efectuate micsoreaza posibilitatea infractorilor de a ramane nesanctionati.

In schimb, pluralitatea controalelor provoaca un sentiment de insecuritate juridica in randul profesionistilor care nu mai stiu cum sa se miste in spatiile de libertate restranse acordate de lege. Prin urmare, se cuvine oare sa fie stopata tendinta de penalizare a achizitiilor publice care se afla la originea insecuritatii juridice resimtite de profesionisti?

Raspunsul nostru este mai degraba negativ deoarece controlul exercitat de catre judecatorul penal are o actiune curativa, un rol de catalizator al procedurilor de achizitie publica. Astfel, simpla amenintare a sanctiunilor penale are menirea sa-i descurajeze pe cei care ar fi tentati sa incalce legea.

Penalizarea achizitiilor publice are ca principal efect pozitiv nu sanctiunea pe care o antreneaza, ci mai degraba strategia de prevenire a comportamentelor frauduloase. Penalizarea insoteste si incurajeaza implementarea unor reguli si mecanisme care aduc un plus de transparenta si de eficacitate procedurilor de achizitie publica, ceea ce conduce in mod inerent la modernizarea functionarii autoritatilor contractante si, in general, la «educarea» tuturor celor implicati in domeniul achizitiilor publice.

]]>